Alexander Hausvater: „Polemica este inamicul teatrului“

Reputatul regizor regretă că în România teatrul nu amendează prin spectacole neregulile din politică. Alexander Hausvater vorbeşte despre civilizaţia dezbaterii teatrale, despre şcoala europeană şi despre marile teme pe care mizează ca regizor.

Vă interesează foarte mult diversitatea în conţinut şi în formă. Care sunt producţiile care vor confirma anul acesta stilul dumneavoastră?

În 2010 voi monta în Bucureşti, la Teatrul Evreiesc de Stat, la Teatrul Mic şi la Teatrul Metropolis. Deci o să stau mai mult în România anul acesta decât anul trecut, când am stat doar cinci luni. Apoi, voi mai face la Teatrul Ţăndărică un spectacol cu păpuşi, pentru adulţi. Ne jucam cu păpuşile în copilărie şi nu mai facem acest lucru acum, dar a rămas acea nostalgie, pentru că noi cream personaje cu ajutorul lor.

Trebuie să inventezi forma. Cu cât schimbi forma impactul este mai puternic. Oamenii sunt creativi, nu formează doar un public pasiv. Societatea românească în anii '20-'30 era mai inventivă, mai creativă, jocurile lingvistice, jocurile sexuale sau de putere erau mai dramatice, mai ascunse, nu aşa de deschise. Spectacolul vorbeşte despre limbajul manipulării şi include manipularea păpuşii de către păpuşar şi invers. Dacă eu vreau să te manipulez pe tine, mai întâi trebuie să ştiu cine sunt eu.

Cum e când montaţi „afară"?

Alte societăţi şi alte limbi duc la altă gândire. Din multe puncte de vedere, când lucrez în afară nu mă gândesc la ce se întâmplă în România şi invers. Diferenţa, dacă există, este clar în organizare şi în administrare, dar nu în potenţial şi talent. Trebuie să înţelegem o dată pentru totdeauna acest lucru. Simt această necesitate românească de a admira străinul, de a spune: „El e mai...". Nu este aşa. Dacă te pui în situaţia asta, consideri că lucrul acolo este superior şi, prin definiţie, aici e inferior. Aici nu se înţelege un lucru foarte important. Teatrul este o maşină, o industrie, este legat de planificare. Am multe probleme cu teatrele din România, pentru că eu îmi planific spectacolele cu un an înainte. Iar atunci când încep repetiţiile... nu am decorul. Şi nici nu poţi să improvizezi. Aşa fac majoritatea regizorilor, mai ales tineri, care îşi găsesc obiectivul în timpul repetiţiilor.

Pentru mine e de neînţeles lucrul acesta. Când lucrez în afară, cu un an înainte schiţez decorul. O altă mare deosebire este necesitatea actorului străin să cerceteze şi să investigheze rolul. Dacă îi dai rolul unui arhitect, el se duce şi pentru un timp urmăreşte acel arhitect. Nu neapărat ca să utilizeze gesturile acestuia într-un spectacol. Eu îl fac să uite de această informaţie, dar este o informaţie care, totuşi, rămâne în el automat .

Şcoala maturizării

Sunt stimulaţi din şcoală să facă asta?

La şcoala de teatru din Suedia, unde preda şi Bergman film, cursurile la actorie durează cinci ani, dar în anul IV studentul trebuie să dispară, să iasă din oraşul Stockholm, să meargă în alt oraş, oriunde în lume, şi să presteze una sau două meserii, altele decât actoria, ca să supravieţuiască. Nu au voie să trăiască pe banii părinţilor. Şi, când revin, sunt întrebaţi: „Ce ai făcut?" „Am fost miner". Sau „Am lucrat în construcţii". „Ce ai făcut?" „Prostituată" sau cine mai ştie ce. Experienţa aia de viaţă este de o importanţă radicală atunci când stai în faţa textului. Eu am făcut o audiţie la sfârşitul anului III şi apoi în anul V. Erau cu totul alţi oameni.

Ce momente marcante din 2009 au forţa de a genera un spectacol în 2010?

Mi se pare foarte important că Obama şi-a început mandatul. Asta a schimbat foarte multe lucruri. Eu n-aş putea să mai fac acum „Othello" fără să iau în consideraţie accesul primului om de culoare la preşedinţia Statelor Unite (care poate revine la rădăcinile lui genetice în caz de gelozie...). Aşa că lucrurile politice mi se par deosebit de importante. Apoi, România anului 2009 a fost o Românie la alegeri, fragmentată, despărţită, scandalizată şi reflexia acestei politici în cultură se observă, pentru că a trecut prea mult timp în care nu am văzut modele morale. Iar teatrul nu îşi mai identifică eroii în societate.

Ipocrizie şi lacrimi de crocodil

Câţi ani au trecut de când vi-l amintiţi pe ultimul erou?

Eu văd eroi tot timpul. Dar ei sunt criticaţi şi atacaţi pentru că au devenit aşa ceva. România nu este o ţară care nu produce eroi, ci o ţară care nu şi-i menţine. Hagi este acum un erou al unei ţări numite Turcia. Nu ne-au furat eroul, l-au obţinut, deoarece acolo e respectat până la moarte pentru ce a făcut. În timp ce la noi observăm o ipocrizie faţă de cei care ne părăsesc. Deodată umplem cimitirele cu lacrimi de crocodil, dar pe când trăiau îi neglijam. Dar avem nevoie de eroi, de oameni care spun că se poate. Nu de cei care ridică din umeri şi spun: „Asta e România!" N-aţi observat că tot ce e colectiv nu prea merge, nici în fotbal, nici în politică?

Cu ce erou aţi dat mâna în ultima perioadă?

Mă gândesc la o doctoriţă de la Spitalul Elias, care-şi urmăreşte pacienţii chiar şi după ce îi vindecă. Mai ştiu un om simplu, care trăieşte în Ardeal şi are grijă de copii. Cunosc o cântăreaţă la Bucureşti care are grijă de sute de căţei şi îşi investeşte toţi banii şi toată viaţa în ocrotirea lor. Ştiu o profesoară de limba română care primeşte zeci de telefoane de la foşti elevi, care au acum 30 de ani, şi care o întreabă lucruri personale - dacă să divorţeze sau altceva. Noi evităm să-i întâlnim, refuzăm să credem că ei chiar fac ceva bun. Şi între actori sunt eroi. Anul acesta încerc să fac un spectacol despre naşterea unui erou, la Teatrul Maghiar din Timişoara, „Don Carlos", de Schiller.

Ce idei mai merită promovate în teatrul de azi? Pentru ce mai militaţi ca regizor?

Teatrul este un fenomen politic, aşa că temele politice sunt o necesitate teribilă. Din păcate, teatrul românesc nu abordează destul aceste teme politice, legătura de putere între un individ şi altul, între societate şi stat. Aş vrea să văd pe scenă o reacţie la 2009, la alegeri, la cine conduce ţara, la cine nu o conduce. Am văzut un spectacol la Timişoara în care posibilităţile unei legături politice erau foarte relevante şi creatorii au evitat subiectul, considerând că e mult mai important să vorbeşti despre tine decât despre partea politică. Mi se pare că nu utilizăm vehicule cum ar fi cabaretul politic, docudrama.

De ce nu avem cotidianul românesc la teatru?

Creatorul român evită subiecte româneşti. Este o greşeală monumentală să credem că nu avem scriitori sau nu vom avea niciodată. Avem, numai că nu ştim să-i găsim şi să-i dezvoltăm. Scriitorii nu sunt numai cei care poate învaţă ceva la şcoală, ci aceia care scriu după ore, după birou. Kafka scria numai după ce termina la bancă şi ştii prea bine că Cehov era medic. Pe cel mai mare scriitor în viaţă cu care am lucrat l-am găsit într-o închisoare în Canada. Evident, toate subiectele lui erau legate de închisoare. Noi trebuie să facem un efort de a căuta şi de a găsi un autor.

Şi alte teme pe care le căutaţi?

Pierderea credinţei în secolul XXI. Suntem divizaţi şi trăim într-o societate pluralistă, în care în cel mai bun caz suntem loiali familiei, fideli unui partid sau unei echipe de fotbal, dar nu unei idei. Mai este tema de care am vorbit: eroii. Frida Kahlo era o eroină a mea. Într-un spectacol pe care l-am scris, „Frida Khalomania", am pornit de la ideea că un jurnalist beat şi un pic drogat pleacă într-o noapte, traversând istoria şi geografia, pentru a-i lua un interviu exclusiv faimoasei Frida, în casa ei din Mexic. Ea îl primeşte (în imaginaţia noastră) şi îi spune: „Am dat interviuri, am scris cărţi,
s-au făcut filme şi nimeni nu ştie cine sunt. Pentru că, dacă vrei să ştii, trebuie ca tu să te aşezi în patul acesta, eu să-ţi amputez ambele picioare, să-ţi frâng şira spinării şi de acolo începem".

Aşa începe şi piesa. Ca să înţelegi un erou trebuie să-l demistifici, să vezi nu unde e tare, ci unde e slab, unde e vulnerabil. Unde nu poate el. Şi el are diaree, şi el are reumatism. Totuşi, cum a găsit în el modalitatea să biruie toate aceste slăbiciuni umane şi să facă ce face? Fiecare om poate să-şi realizeze potenţialul lui. Dacă fiecare om ar face asta, am avea mult mai mulţi eroi decât ne-am putea imagina. Şi, ultima temă, poate cea mai importantă şi cea mai simplă este dragostea. Vezi mulţi oameni ieşind din sala de cinematograf cu ochii roşii, plângând. Dar nu e destul. Dacă ai fost atins de tema dragostei, trebuie s-o practici; să găseşti o formă prin care s-o continui, să duci mai departe în sens social ce au făcut personajele. Ce s-a stârnit în tine e deschiderea unei porţi în comunicarea ta cu o femeie, cu un copil, cu o societate.

Civilizaţia dialogului

Când se mai naşte o polemică în lumea teatrului ce atitudine adoptaţi? Vă ţineţi departe sau apăraţi ideile care vi se par corecte într-o dezbatere?

În România apare o polemică la fiecare zece minute şi, dacă ai participa la toate astea, nu ai avea timp de toate demersurile tale. E, pe de o parte, polemica între provincie şi Capitală, apoi între cei de dinainte de ‘89 şi după ‘89. Eu nu particip la polemici pentru că am o nostalgie mare pentru necesitatea oamenilor creatori de a fi în grupuri, în şcoli. Când am început în meseria asta, în grupul meu erau muzicieni, pictori, sculptori care se uitau la aceeaşi sursă de inspiraţie. Şi decideam împreună: tu faci o simfonie, tu faci o piesă, tu faci un portret. Teatrul este singura modalitate care a pus împreună toate stilurile artistice. Polemica este inamicul teatrului.

Fug cât mai departe de polemică şi încerc ca oamenii cu care lucrez să uite pentru câteva săptămâni de existenţa ei, să scoată din suflet această necesitate de a ataca şi de vedea răul. Din contră, trebuie să vadă frumosul şi să-mi dea mie pentru un timp iluzia dragostei. Oricine utilizează un lexic virulent contra altcuiva este cineva care trebuie imediat uitat şi neluat în considerare. Există posibilitatea să nu fim de acord unul cu altul. Şi atunci, trebuie să găsim modalitatea de a exprima dezacordul, dar eu, dacă nu sunt de acord cu tine, nu atac punctul tău de vedere, dar îmi clarific mie punctul meu de vedere, în speranţa că asta va balansa punctul tău.

În momentul în care atac punctul tău de vedere, te atac pe tine ca individ şi nu am niciun drept. Şi asta arată cine sunt. Într-o societate în care cineva practică atacul la persoană, acel cineva trebuie să fie total uitat şi neglijat şi poate să nu fie invitat de teatre vreodată să vină la ele. E dreptul cuiva să fie în dezacord, dar acel drept se pierde, dacă este articulat într-o limbă pe care o vedem şi o auzim la televizor sau în politică. Trebuie să revii la forma greacă a criticii, să critici spre lumină.

Regizor tranşant

Alexander Hausvater, regizorul canadian născut în România, a predat la Tel Aviv şi Londra, a condus instituţii de spectacol din Canada, a predat la mari universităţi din lume. În România este cel mai bine cunoscut prin montările sale: „Au pus cătuşe florilor", „Direct din Amsterdam: Anneee Frank!", „La ţigănci", „Livada cu vişini", „Poveste de iarnă" ş.a.
Despre eroi

„Fiecare om poate să-şi realizeze potenţialul lui. Dacă fiecare om ar face asta, am avea mult mai mulţi eroi decât ne-am putea imagina. Puştii de azi nu mai vor să fie ca Eminescu sau ca Nadia Comăneci, ci ca nu ştiu ce multimilionar".
Despre „gloria" trecutului

„Este un conflict între ce e vechi şi ce e nou. Este acest conflict în România în care cei care sunt depăşiţi se luptă contra schimbării, se luptă contra generaţiei tale, se luptă ca să îşi menţină existenţa lor şi modelele lor. Modelele lor rămân anii ‘60 sau anii ‘70. Vreau să spun un adevăr: oricare ar fi situaţia acestor ani, erau ani de minciună. Şi minciuna aia mare se reflecta şi în teatru".