Agonia vechiului Bucureşti
0
Clădiri de pe listele de patrimoniu se ruinează lent sub ochii nepăsători ai edililor. Cele mai multe case a căror dărâmare este grăbită de proprietari sau de simpla nepăsare sunt înscrise în categoria B pe listele Patrimoniului Cultural Naţional.
Frecvenţa articolelor privind soarta arhitecturii vechi a oraşului pare să nu afecteze în niciun fel comportamentul celor interesaţi să înlăture definitiv identitatea Bucureştiului.
Citiţi şi: Focşani: Câinii de luptă sunt purtaţi ca pechinezii
Cu câteva zile în urmă, ziarul „Adevărul" semnala dărâmarea unui nou zid al Morii lui Assan, monument istoric pentru a cărui salvare, în pofida numeroaselor sesizări ale presei sau ale unor persoane particulare, niciunul dintre forurile responsabile nu a găsit o soluţie. Distrugerea sistematică a acestei clădiri importante pentru istoria industriei bucureştene datează de aproximativ 15 ani.
Dispariţia clădirilor particulare este mai simplă şi mai rapidă. Cererile de demolare sunt numeroase, interesele „dezvoltării urbane" sunt diferite de cele ale Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, legile privind patrimoniul au multe portiţe prin care cei interesaţi se pot strecura. Şi, mai ales, nimeni nu apără construcţii a căror existenţă este legată de istoria oraşului fie prin proprietarii lor iniţiali, fie prin arhitecţii care le-au construit şi care nu sunt clasate decât, eventual, în zone protejate.
Picanterii bucureştene
Există în Bucureşti străzi care mai păstrează încă parfumul epocii de maximă înflorire a oraşului. Una dintre ele se numeşte chiar strada Parfumului. S-a scris de multe ori despre ea, despre importanţa unora dintre casele de aici pentru istoria arhitecturii bucureştene. La numărul 33, de exemplu, se află o clădire înscrisă pe listele de patrimoniu în categoria B, ceea ce înseamnă că edificiul este „reprezentativ pentru patrimoniul cultural local" şi că se poate interveni asupra lui numai la interior, fără alterarea caracteristicilor exterioare.
Cu un cerdac cu coloane şi arce trilobate, cu un decor de baghete încrucişate la ferestre şi decoraţii de stuc pe faţadă, clădirea este un exemplu de trecere de la arhitectura tradiţională la cea modernă. Din păcate, acum se află într-o stare avansată de degradare, iar soarta ei pare pecetluită prin includerea ei într-un proiect vizând realizarea unui imobil de locuinţe cu patru etaje, plus un al cincilea retras.
Mai tristă este situaţia altor două imobile. Unul dintre ele a fost semnalat de domnul Andrei Pippidi în „Dilema Veche". Pe strada Nicolae Iorga, la numărul 12, se află o casă numită cândva „palat", care nu este înscrisă în patrimoniu, deşi arhitectul ei a fost Grigore Cerchez, cel care a dat o notă distinctivă arhitecturii urbane la sfârşitul secolului al XIX-lea. Proprietarul nu este, nici el, mai puţin important. Se numea Mihail C. Sutzu, descindea din familia domnitorilor fanarioţi cu acelaşi nume, a îndeplinit la începutul secolului XX funcţii importante, era membru al Academiei Române şi un important colecţionar.
Casa, lăsată în părăsire, se degradează vizibil, iar soarta ei pare pecetluită. La mică distanţă de ea, pe strada Christian Tell nr.9, există o casă cu faţada stil Art Nouveau, a cărei istorie nu este lipsită de elemente picante. Este cunoscută sub numele de Casa Miţa Biciclista. Celebra Maria Mihăescu, curtezană de lux, a fost prima femeie din Bucureşti care se plimba cu bicicleta, scandalizând şi amuzând în egală măsură „opinia publică". Mai mult, casa i-a fost dăruită de unul dintre admiratorii ei, iar faţada decorată cu îngeri sculptaţi reprezintă gustul noii proprietare. Stilul Art Nouveau este întâlnit destul de rar în Bucureşti, dar acest lucru s-ar părea că nu constituie o preocupare pentru nimeni.
Mândriile şi „petele" istoriei
Casă din strada Plantelor nr. 4 foto: Călin Lupulescu
Două clădiri, care nu vor mai sta probabil mult în picioare, îşi leagă numele de două personalităţi emblematice, fiecare altfel, ale istoriei bucureştene şi nu numai.
Una se află pe strada Temişana la numărul 4. Şi despre ea s-a mai scris, şi tot fără niciun rezultat. A fost construită la începutul secolului al XX-lea şi în ea a locuit Luigi Cazzavillan, personalitate de rang european, voluntar în armata lui Garibaldi, stabilit la Bucureşti în 1877, în calitate de corespondent de război, şi întemeietorul ziarului „Universul".
Casa, cu coloane în torsadă şi ferestre gotice, reprezintă astăzi un pericol pentru cei care trec prin faţa ei. Pericolul prăbuşirii este iminent de mai multă vreme, dar edilii par să-l ignore. Aşa cum pare a fi ignorată şi prezenţa clădirii pe Lista Monumentelor Istorice de categorie B.
Pe strada Gutenberg nr. 3, la intersecţia cu Splaiul Independenţei, se află Casa Zizi Cantacuzino „Grănicerul". Cunoscut, printre altele, pentru funcţia de preşedinte al partidului legionar „Totul pentru Ţară", a găzduit în reşedinţa sa sediul Mişcării Legionare. Clădirea, care nu se află pe listele de patrimoniu, este legată astfel de un segment de istorie interbelică, chiar dacă nu cel mai onorant.
Construită în stilul eclectic, cu o faţadă supraînălţată, de tip baroc, şi un decor cu ghirlande prinse în interiorul casetelor ce ritmează pereţii, casa este lăsată în paragină de câţiva ani. Acoperişul este stricat, o parte a plafoanelor s-a prăbuşit, ornamentele din fier forjat ale balconului au fost furate. Ca stil arhitectonic, clădirea este reprezentativă pentru casele boiereşti de oraş, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Vinovăţie fără vinovaţi
Bucureştiul este singura capitală europeană care îşi dinamitează trecutul. Zonele protejate, stabilite prin lege, există numai pe hârtie. Ziarul „Adevărul" a scris de mai multe ori despre clădiri cu valoare arhitectonică sau necesare pentru urmărirea continuităţii urbanistice a oraşului, care au căzut sub loviturile buldozerelor, cel mai adesea cu aprobări emise ilegal. S-a întâmplat pe strada Maria Rosetti, s-a întâmplat în cartierul Domenii, s-a întâmplat şi probabil se va întâmpla pe strada Batiştei, unde Policlinica cu plată nr. 1 pare să încurce calculele financiare ale proprietarului.
Desigur, va conta prea puţin că se află în zona de protecţie a unor clădiri de patrimoniu cum ar fi Palatul Speyer. „Într-o ţară civilizată nu s-ar putea vedea, la un edificiu nobil şi a cărui vârstă a depăşit un secol, ferestrele căscate ca nişte răni numai fiindcă cineva are pretenţia de a cîştiga din exploatarea terenului situat în centrul oraşului", scria Andrei Pippidi în articolul „Pe strada Batiştei". Situaţia este însă mult mai gravă. Amploarea demolărilor este greu de observat, dată fiind răspândirea lor pe toată suprafaţa oraşului.
Arhitectul Dumitru Marian o considera, într-o mai veche declaraţie, „mai gravă decât sistematizarea ceauşistă". Iar profesorul Dan Lungu nota într-un articol din „Revista Monumentelor Istorice" încă în 2008: „Clădiri splendide ale Bucureştiului de altădată au fost pierdute pentru totdeauna, fie cu avize de specialitate ale autorităţilor locale (de exemplu imobilul din str. G. Clemenceau nr. 8-10), fie cu îngăduinţa Comisiei Naţionale a monumentelor istorice (imobilul din str. Visarion nr. 8, colţ cu Bulevardul l. Catargiu)". Vinovăţia este atestată, dar, ca în toate situaţiile de pe malurile Dâmboviţei, nu există vinovaţi.
Bucureştiul ne-iubit
Casa din strada Parfumului nr. 33 foto: Iulia Băceanu
Mâine, la ora 19.00, la Institutul Francez din Bucureşti va fi lansat catalogul-album „Bucarest, la mal-aimée" („Bucureştiul ne-iubit"). Este rezultatul unei expoziţii ce a avut loc în noiembrie 2009, la Casa Kalinderu, unul dintre puţinele monumente de arhitectură ce vor fi salvate de la distrugere.
Subintitulat „Privire de artist asupra unui oraş în pericol", catalogul, editat de Institutul Francez în colaborare cu Asociaţia „Case care plâng", prezintă fotografiile realizate de opt artişti (Adrian Bulboacă, Cosmin Gogu, Camil Iamandescu, Şerban Mestecăneanu, Sergiu Mihăescu, Lucian Muntean, Dan Pierşinaru şi francezul Ferrante Ferranti), care şi-au propus să invite la descoperirea oraşului.
Asociaţia „Case care plâng" îşi însoţea interesanta şi amuzanta instalaţie din expoziţie cu un argument. „Instalaţia îşi propune să prezinte oraşul aşa cum este el în realitate, într-o formă sintetică şi interactivă. Un oraş care te provoacă să îl descoperi, unde foarte puţin este vizibil şi lizibil la prima vedere; un oraş gri în exterior, dar foarte colorat în interior; un oraş divizat în «insule»; un oraş care se hrăneşte din contrastul dintre vechi şi nou; un oraş ascuns", scriau expozanţii, încercând să sintetizeze, în sertarele cu diferite imagini ale dulapului, care simboliza oraşul, cercetările întreprinse de ei în diferite zone.
O parte din aceste imagini, publicate în paginile de faţă, au fost, de altfel, puse la dispoziţie prin amabilitatea arhitectei Loredana Brumă, membră a acestei asociaţii.
Interesantă şi tristă în acelaşi timp este dorinţa francezilor de a sensibiliza oamenii - persoane particulare sau oficiali - cu privire la soarta acestui oraş care, odată, era numit „Micul Paris" şi care astăzi este pe cale să devină o capitală europeană fără rădăcini. Străinilor le pasă. Bucureştenilor s-ar părea că nu. Poate pentru că, aşa cum amintea prof. univ Dan Lungu, directorul Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, într-un interviu, „Să nu uităm că trăim într-o ţară în care s-a născut creatorul teatrului absurdului, Eugen Ionescu".
Se încarcă comentariile...
