Actriţa Ana Ularu: „Îmi vine să urlu când aud: «iarăşi un film dezolant românesc»“

Actriţa Ana Ularu, în vârstă de 25 de ani, spune că o înfurie reacţia publicului: să nu faci box-office filmelor autohtone e „încă un fel de a greşi tipic românesc“, „un fel de a nu-ţi face bine ţie“, „de a te autodistruge“. Ana Ularu interpretează o deţinută – Matilda – în lungmetrajul „Periferic“, debutul regizoral al lui Bogdan George Apetri, care va avea premiera de gală mâine-seară. Matilda iese din

Pentru rolul Matildei - amestec de furie, închistare, dezumanizare şi gingăşie -, Ana Ularu a primit în luna august trofeul Boccalino, premiul criticii pentru cea mai bună actriţă, în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Locarno. La interviul de pe terasa Green Hours a venit cu motocicleta prietenului -  ea  încă nu şi-a luat carnetul. Purta bocanci şi clipăia din când în când bricheta Zippo ca să-şi aprindă un Marlboro: „Dacă mi se va pune o schelă în faţă, mă voi căţăra pe ea. E în natura mea". 

Cum e Matilda, personajul tău?

Matilda mea e un om asprit de viaţă. Cinic. Lipsit de încredere, de bucurie şi foarte determinat. E un om pe care n-am încercat nicio clipă să-l scuzăm atunci când îl cream. Ceea ce a fost un mare avantaj, pentru că atunci când încerci să îndulceşti şi să cauţi motivaţii umane standard, pierzi. Ele vin de la sine şi publicul empatizează, până la urmă.

Ai fi dorit să fie altfel?

Voiam s-o fac mai maternă. Iar Bogdan s-a ţinut cu dinţii de asta: „Să nu fie aşa!". Ajunsesem la nişte dispute în care eu îi spuneam că nu înţelege cum funcţionează o mamă. El spunea: „Nu, crede-mă, e mai bine aşa!". Şi-a avut mare dreptate, pentru că, în clipa în care „cădeam", totul ieşea melodramatic şi prost.

Te-a durut s-o vezi eşuând, cu fiecare pas?

Nu, deşi, în general, ţin foarte mult cu personajele mele. La „Măsură pentru măsură", în care joc la Craiova, când ne-a dat Silviu Purcărete finalul, am început să plâng. M-am gândit la personajul meu şi mi-am zis: „Săraca Isabela!".  Dar cu Matilda n-am fost aşa. Paradoxal, am văzut filmul din unghiuri diferite - pe de o parte eram implicată în personaj, pe de alta urmăream traseul filmului şi felul în care creştea.

Ce i-ai adus personajului ca să conturezi imaginea unei deţinute?

Am lucrat la tot felul de detalii mici. De exemplu, am vrut ca Matilda să fie atentă la sunetele din jur. Să le încaseze exact ca un animal hăituit care dacă aude un greiere se întoarce imediat, trebuie să-şi păzească spatele. Am vrut ca tot timpul să mănânce şi să fumeze, să facă lucrurile care îi erau negate. Să privească mult la oraş, să absoarbă cât poate din realitate.

Ai încercat să n-o judeci pe Matilda? În cele din urmă, e barbară.

Nu. Deliberat am judecat-o. A fost o treabă programatică: e genul de personaj care nu se sfieşte să intre într-o cameră, să ia lucrurile cuiva, n-are nicio convenienţă! A judeca e o altă metodă de apropiere de personaj. Dar asta nu înseamnă că Matilda mi-a fost mai puţin dragă, am iubit-o cu atât mai mult cu cât era o brută.

Există o parte din tine care s-a identificat cu ea?

Cred că ce i-am împrumutat Matildei e un pic din iuţenia la mânie, din nervul meu. Într-un fel, mi-ar plăcea să am determinarea ei. Eu fug mai întâi o sută de metri de orice decizie, ca să uit, şi abia după aia încep să mă întorc, cu paşi lini.

Despre momentul când „Periferic" va intra în cinematografele româneşti, spuneai că speri ca oamenii să meargă să-l vadă, să nu fie iar reacţii de genul „încă un film românesc, nu mergem". Sună ca un lucru care te urmăreşte şi te înfurie.

Mă înfurie pentru că am o experienţă directă. Apăruse pe internet un trailer al filmului şi lumea comenta: „n-o să mă duc să văd filmul ăsta". La „Aurora", filmul lui Cristi Puiu, la fel: „iarăşi un film dezolant românesc". Când aud preconcepţiile astea îmi vine să urlu. Noi nu ne ducem la propriile noastre filme. Abia începe să se ridice de la pământ industria cinematografică, şi în loc să ne facem nouă box-office, facem box-office comedioarelor tâmpite hollywoodiene? Mi se pare aberant. Este încă un fel de a greşi tipic românesc. Un fel de a nu-ţi face bine ţie. De a te autodistruge. De a importa - importăm totul. Când începe Festivalul Internaţional de Film de la Viena, oamenii îşi iau concediu şi vin din toate părţile lumii să vadă filme. Şi nu e doar o chestie de breaslă, e arhiplin oraşul, vin oameni de toate vârstele. E bucuria de a vedea filme.

O bucurie care te şi formează. Majorităţii publicului român de ce îi lipseşte?

Pentru că noi trăim cu televizorul. Ăsta e cel mai trist motiv. Sunt familii formate din doi părinţi, doi copii şi-un televizor. Şi, de fapt, în timpurile noastre cea mai mare comunicare - pentru toţi - se realizează cu televizorul. Dacă apare un film românesc la televizor, poate zapăm şi-l vedem. Altfel, nu e nicio bucurie. Şi culmea e că foarte mulţi oameni s-ar regăsi în personajele din filmele româneşti, din toate mediile.

„Periferic" nu are o miză socială, credeţi şi tu, şi regizorul. Care e miza lui atunci?

Miza este spunerea poveştii acestui om, Matilda. În străinătate, pe unde am fost cu filmul, a existat întrebarea: „E o frescă socială?". Şi mie îmi venea să zic: „Da, în România, toate femeile sunt puşcăriaşe". E povestea unei femei foarte puternice, în primul rând. Iar personaje feminine atât de puternice la noi nu prea există. Cele care au existat aveau tot timpul o scuză, erau tragediene. Noi n-am încercat să spunem „nu" alegerilor greşite. 

"Abia începe să se ridice de la pământ industria cinematografică şi în loc să ne facem nouă box-office, facem box-office comedioarelor tâmpite hollywoodiene?"
Ana Ularu
actriţă

A debutat la nouă ani

Ana Ularu a debutat ca actriţă în două coproducţii româno-franceze de televiziune, „Meuetres par procuration" şi „Passion mortelle". Avea doar 9 ani. La 16 ani a jucat rolul Lolitei, alături de Ştefan Iordache în spectacolul „Lolita", regizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic. Au urmat roluri în montări precum „Epoeea lui Ghilgameş", în regia lui Dragoş Galgoţiu şi „Măsură pentru măsură", sub direcţia regizorală a lui Silviu Purcărete.

În film a devenit cunoscută pentru rolurile din „Italiencele" (2004), în regia lui Napoleon Helmis, „Turkey girl", un scurtmetraj de Cristian Mungiu, „Hârtia va fi albastră", de Radu Muntean şi în „Tinereţe fără tinereţe", al lui Francis Ford Coppola. Acriţa joacă alături de Mimi Brănescu, Andi Vasluianu, Ioana Flora şi Timotei Duma în „Periferic".

„Sunt autistă şi împrăştiată"

Copilul (Timotei Duma) şi Matilda (Ana Ularu), într-o secvenţă din filmul „Periferic“

„În sfârşit m-am relaxat şi eu, nu mai am încordarea şi băţoşenia pe care le aveam când eram mai mică", asta declarai într-un interviu. „Băţoşenie" e un sinonim pentru rigiditate? Te apărai?

Mă luasem atât de în serios! Aveam o teamă extraordinară, o rigiditate din care nu mai ieşeam. Devenisem „profesionistă". Murise naibii toată imaginaţia, tot ce era frumos, ludicul... Declicul s-a produs cu spectacolele „Măsură pentru măsură" şi cu „Epopeea lui Ghilgameş", când mi-am dat seama cât de „ciocară" sunt şi cât îmi place să mă joc, de fapt. Dar a fost şi o chestie legată de evoluţia mea, ca om. La 15-16 ani, când toţi au marile crize, eu eram la Teatrul Mic, jucam cu Ştefan Iordache. Şi nu-mi permiteam să dau pe-afară.

Comparai antrenamentul unui actor cu cel al unui sportiv. Cum faci să-ţi împingi propriile limite?

Când lucrez la un proiect nu mai am nimic altceva în minte. Şi-mi pun foarte multe probleme şi nu mă mulţumesc niciodată cu prima soluţie, dar nici cu a şaişpea. Faptul că sunt autocritică cred că mă ţine cu picioarele pe pământ.

În acelaşi timp, te şi consumă.

Da, mă consumă enorm. În general, sunt un om foarte consumat lăuntric. (Râde) Parte din pregătirea unui actor implică şi să citeşti mult, să te uiţi la filme, atenţie la detalii. Iar pregătirea, în sens sportiv, e un fel de flotare a minţii. Apoi, am o mare frică de ratare. De nemulţumire a mea cu mine. Acum, în nomenclator, mă numesc actor. Simt însă că încă nu merit titlul ăsta în totalitate. Ţin minte senzaţia pe care am avut-o când am primit primii mei bani, de la Teatrul Mic. Aveam 16 ani. Şi pe hârtie scria: „funcţia - actor". Am ţinut fluturaşul ăla în mâini o grămadă...

Eşti disciplinată?

Deloc. Sunt autistă şi împrăştiată. Funcţionez bine cu deadline-uri. Cum am un deadline, cum sunt: „Haida!". Vine dintr-o nebunie - momentul când îmi dau seama că trebuie să intru pe scenă şi mă arunc în prăpastie. Pentru că orice din fiinţa mea îmi spune: „Nu, nu!". Şi-atunci, mă arunc.

Ai crescut într-un mediu de artişti - părinţii tăi sunt scenografi. Cum era atmosfera acasă?

Tata picta icoane, mama croia haine, amândoi făceau schiţe... Mergeam cu ei la repetiţii pe platou. Mă puneau într-un colţ, stăteam acolo, desenam ore-n şir şi-i observam pe actori. Învăţasem pe de rost monologul Maiei Morgenstern din „Teatru descompus"...

Ţi s-a întâmplat mai târziu să te simţi inadaptată tocmai pentru că veneai dintr-un astfel de mediu?

Am fost de multe ori o inadaptată, dar nu din cauza asta, ci pentru că „simţ enorm şi văz monstruos". Dintr-un tip de sensibilitate, uneori nocivă, pe care nu pot s-o blochez. Sunt un om cu trăiri paradoxale. Şi sunt atentă tot timpul la ce simt, îmi conştientizez fiecare gând.

Ai o emisiune la B1 TV unde eşti faţă în faţă cu mari actori, Mircea Albulescu, Dorel Vişan, Valentin Uritescu... Ce te hrăneşte din întâlnirile cu ei?

Cred că te hrăneşte enorm să ştii că sunt la fel de nesiguri ca tine. Pentru că aşa e mult mai uşor să vezi traseul către ceva. Îi vezi că pornesc din acelaşi gol şi încep să contruiască şi să gândească, iar procesul ăla, care e inexplicabil, e de furat. Asta în joc. În dialog e minunat să le asculţi poveştile, să-i auzi cum vorbesc despre devenirea lor.

Te-ai ţinut departe de a deveni „vedetă" . Ai lucrat pentru scurtă vreme la un serial difuzat de Pro TV,dar n-ai continuat.

Nu vreau să fiu pe capacul de margarină. Nu-mi doresc ca faţa mea să fie un bun de drept comun. Singurul lucru care mă deranjează şi mă diferenţiează faţă de vedete este faptul că de multe ori nu am bani nici să trec strada. Asta e singura problemă: nu există o compensaţie pentru actorii profesionişti. Faci o facultate şi iei mai puţin decât un vatman. Eu nu sunt angajată, dar un actor debutant ia şase milioane. De aia am şi devenit toţi în Bucureşti, cumva, nişte mercenari. Viaţa e scumpă şi trebuie să mai faci şi-o reclamă, şi-o voce, şi-o „telenovea" ca să rezişti. 

Faci parte din generaţia tânără de actori. Ce declaraţie ai vrea să faci despre colegii tăi?

Laurence Olivier a fost întrebat de ce s-a făcut actor. Şi răspunsul lui a fost: „Uită-te la mine, uită-te la mine!". Ce aş vrea să spun pentru generaţia mea - în care cred  şi unde sunt oameni extrem de talentaţi - este: „Uitaţi-vă la noi, uiaţi-vă la noi!" M-am săturat să-mi zică taximetriştii că „nu mai e, domnule, ce-a fost odată". Şi să-i întreb: „Când aţi fost ultima oară la teatru să vedeţi pe cineva din generaţia noastră"? Noi, actorii, prin public existăm. Prin şansa pe care ne-o dă cineva.