Amos Oz: „E greu să fii profet în ţara profeţilor“

Amos Oz

Celebrul autor israelian spune, în interviul acordat exclusiv „Adevărului literar& artistic“, că instituţia familiei continuă să existe, în ciuda agresiunilor istoriei. Scriitorul în vârstă de 71 de ani crede că familia va dăinui în faţa oricăror schimbări sociale şi speră ca pacea dintre Israel şi Palestina să-l prindă în viaţă.

Când a răspuns la telefon pentru acest interviu, Amos Oz se afla în locuinţa sa din Arad, un oraş mic situat lângă deşert, într-o „cameră de studiu separată de restul casei prin câteva trepte şi o uşă". Privea pe fereastră lămâiul şi cei câţiva chiparoşi din micuţa sa grădină şi „fâşia de cer" de deasupra lor. Un tablou despre care spune că e „lumea" lui.

Sunteţi unul dintre cei mai aclamaţi scriitori ai lumii, şi unul dintre cei mai iubiţi. Milioane de oameni vă citesc cărţile. Care e cel mai simplu lucru, unul cotidian, care vă face să fiţi un bărbat fericit?

Mă fac fericit familia şi munca mea. Mă trezesc dimineaţa la ora 5 şi merg să mă plimb prin deşert - fac câte o plimbare matinală prin deşert în fiecare zi. Apoi beau o ceaşcă de cafea, mă aşez la birou şi muncesc pentru câteva ore. Asta e viaţa mea.

Când vă plimbaţi prin deşert la ce vă place să vă uitaţi?

La soare, răsărind deasupra deşertului. E o imagine magică. Dar şi un lucru care nu mă oboseşte niciodată fiindcă nu se repetă niciodată. Soarele răsare diferit în fiecare dimineaţă. E surprinzător. Dar îmi place şi liniştea deşertului, e o linişte incredibilă care nu poate fi comparată cu nicio altă linişte din lume. E liniştea absolută.

Romanele dumneavoastră pătrund în intimitatea familiei. Familia e, cum spuneaţi într-un interviu, un întreg cosmos. Dar astăzi conceptele se schimbă. Cum va arăta viitorul familiei?

Vorbind despre viitor aş spune că e dificil să fii profet într-o ţară a profeţilor. E prea multă concurenţă. Revenind, e evident că familia se schimbă şi suntem martorii unor noi forme ale ei: familiile de homosexuali, căsătoriile deschise, familiile monoparentale... Însă, cu toate astea, instituţia familiei continuă să dăinuie. Se schimbă, dar e vie şi vibrează. Şi cred că va supravieţui mult mai mult decât putem cuprinde la o simplă privire. În urmă cu sute de ani, chiar mii de ani, se făceau predicţii despre moartea familiei. Platon a vrut să înlocuiască familia cu o instituţie diferită, Iisus nu era prea legat de viaţa de familie şi, cu toate acestea, familia luptă şi continuă să existe oriunde în lume. În Iran, în Manhattan sau în Africa şi la Polul Nord, familia e prezentă. E o instituţie puternică şi misterioasă.

De ce credeţi că rămâne puternică în ciuda tuturor schimbărilor?

Pentru că singurătatea este şi mai puternică.

„Un roman nu e doar rezultatul inspiraţiei"

Amos Oz s-a născut la Ierusalim, iar în prezent locuieşte la Arad, un orăşel israelian situat lângă deşert, la 25 de kilometri distanţă de Marea Moartă

Jurnalistul David Remnick scria într-un profil pe care vi l-a făcut pentru „New Yorker" că sunteţi obsedat de ordine. De la ce vi se trage?

Am văzut suficient haos de-a lungul vieţii, haos istoric, personal, familial. De asta iubesc ordinea şi-mi place ca viaţa mea să fie ordonată.

Cum aplicaţi ordinea în cazul muncii?

E simplu: când vreau o carte ştiu pe ce raft se află, nu trebuie s-o caut.

Aţi trăit timp de 30 de ani într-un kibbutz, o perioadă în care aţi descoperit munca fizică, despre care povesteaţi că v-a încântat. Care e relaţia dintre scrisul dumneavoastră şi această iubire pentru munca fizică?

Munca fizică m-a învăţat că nimic nu se obţine fără ceva transpiraţie. Când scriu un roman, el nu este doar rezultatul inspiraţiei, ci al unei munci foarte grele. Nu fizice, dar foarte grele. Scriu multe, multe drafturi şi întotdeauna rescriu fiecare capitol, fiecare paragraf, fiecare propoziţie. Rescriu de zeci de ori un roman până să-l introduc în computer. De fapt, aş spune că scriu foarte multe drafturi finale. Cred că asta e atât o consecinţă, cât şi o continuare a anilor lungi de muncă fizică.

Nu devine enervant, dificil să rescrieţi?

Dificil da, enervant nu. E dificil fiindcă nu fac compromisuri. Încerc să găsesc adjectivul potrivit, sau adverbul sau substantivul sau expresia potrivite, şi dacă nu le găsesc continui să rescriu până apare ceva cât mai apropiat de ce căutam. Lucrez cu cuvintele aşa cum un meşter lucrează cu un material fizic.

„Speranţa este pace"

Cum vă explicaţi că nu vi s-a decernat până acum Premiul Nobel?

Mi-am luat partea de premii şi vă asigur că n-o să mor nefericit dacă nu primesc Nobelul.

Găsiţi o intrigă politică la mijloc? E în regulă dacă nu vreţi să răspundeţi.

Vreau să răspund, dar chiar nu ştiu răspunsul.

În „Deodată în adâncul pădurii", o poveste pentru copii, vorbiţi despre singurătate şi excludere. Şi, într-un fel, sunteţi un exclus, un „outsider". Ce înseamnă speranţa pentru dumneavoastră?

Nu pot răspunde la această întrebare decât printr-un singur cuvânt: pace. Pentru mine, speranţa este pacea. Trăiesc de mai bine de 70 de ani şi am văzut multe lucruri în viaţă, dar ce n-am văzut până acum e o ţară care să trăiască în pace cu vecinii ei. Cea mai mare speranţă a mea e să apuc să trăiesc să prind pacea dintre Israel şi Palestina.

Cum arată conflictul dintre Israel şi Palestina în 2010?

Am veşti bune şi veşti rele. Veştile bune sunt că cele două popoare, israelienii şi palestinienii, ştiu în adâncul inimilor lor că, până la urmă, va exista un compromis, o partiţie şi vor fi două state. Israelul va fi lângă Palestina. Veştile proaste sunt că liderii nu au curajul să facă ceea ce ştiu că trebuie să facă. Le lipseşte puterea de a face o operaţie care să creeze cele două state.

Ce îi face să fie slabi?

Sunt sub presiunea extremiştilor, a fanaticilior, a vocilor poporului. Chiar nu au curaj. Or, să conduci înseamnă să ai curaj.

Care e cea mai mare temere a dumneavoastră legată de acest conflict?

Violenţa. Am fost şi eu soldat pe câmpul de luptă şi cele mai multe resentimente le am faţă de violenţă - am văzut multă.

"Cea mai mare speranţă a mea e să apuc să trăiesc să prind pacea dintre Israel şi Palestina."
Amos Oz
scriitor

„Mă gândesc foarte des la moarte"

Fiindcă vorbeaţi despre luptă, cum se vede fanatismul de ambele părţi: cea a scriitorului - aţi publicat o serie de eseuri, „Cum să lecuieşti un fanatic" - , dar şi cea a soldatului -  aţi luptat în două războaie?

Fanaticul nu e altceva decât un semn de exclamare ambulant. El urăşte compromisurile. E un individ sută la sută public. N-are viaţă privată şi nici viaţă interioară. Asta îl face periculos, fiindcă dacă lui nu-i pasă de viaţă, nu-i pasă nici de viaţa altora.

Există un subiect care fierbe de ceva vreme în presa internaţională, repatrierea rromilor. A fost comparată cu deportarea evreilor. Vi se pare o comparaţie potrivită?

Ca evreu am o sensibilitate aparte când vine vorba de deportări. Am resentimente. Sunt descendentul unui popor care a fost deportat de atât de multe ori, care a fost expulzat din atât de multe ţări, care a fost vânat dintr-un pământ la altul, aşa că nu pot să nu mă identific cu cei deportaţi.

Ce fel de reacţii vă stârneşte ideea că, iată, după atâţia ani, vorbim despre deportare?

Mânie. Sunt furios pe actul deportării.

Aveţi 71 de ani. Vi se întâmplă să vă gândiţi la moarte?

Mă gândesc foarte des la moarte. Am văzut multă moarte în viaţa mea, în  multe forme...

Mă gândesc însă că e diferit când vă raportaţi la dumneavoastră şi nu la moartea altora.

Mă ridic din pat în fiecare dimineaţă, foarte devreme, cum vă spuneam, şi mă bucur că sunt în viaţă. Fiecare zi e un cadou şi în fiecare zi le sunt recunoscător răsăritului, ciripitului păsărilor, vântului care se plimbă prin copaci şi luminii.

Veşnicul candidat la Nobel

Amos Oz este cel mai important prozator şi eseist israelian contemporan. S-a născut în 1939 la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La cincisprezece ani se stabileşte în kibbutzul Hulda, unde îşi schimbă numele din Klausner  în Oz. În 1967 luptă în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După absolvirea Facultăţii de Filosofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim, revine în kibbutz, unde practică agricultura şi predă la liceul local, până în 1986, când se mută cu familia în oraşul Arad, în apropierea Mării Moarte.

Ca scriitor, este distins cu numeroase premii -  Premiul Israel (1998), Marele Premiu Ovidius (România, 2004), Premiul Catalonia (2004), Premiul Goethe (2005), Premiul Prinţul de Asturias (2007), Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul Primo Levi (2008) şi Premiul Heinrich Heine (2008) - , iar în 1997, preşedintele Jacques Chirac îi înmânează Legiunea de Onoare. A fost numit un candidat „perpetuu" la Premiul Nobel pentru Literatură, distincţie care nu i-a fost decernată nici până în prezent.

Printre scrierile sale se numără: „Soţul meu, Michael" (1968), „Cutia neagră" (1987), „Să cunoşti o femeie" (1989), „Poveste despre dragoste şi întuneric" (2002), „Deodată în adâncul pădurii" (2005), „Rime despre viaţă şi moarte" (2007). A publicat, de asemenea, eseuri literare şi politice - „Cum să lecuieşti un fanatic" (2002). Volumele „Să nu pronunţi: noapte" (Editura Humanitas, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, 2010) şi „Deodată în adâncul pădurii" (Editura Humanitas, traducere din limba engleză de Dana-Ligia Ilin, 2010) se găsesc, în prezent, în librării.

"Amos Oz este o prezenţă charismatică. Un om care radiază multă căldură, simplitate care camuflează complexitatea. Contemplativ, meditativ, dar, paradoxal, comunicativ."
Antoaneta Ralian
traducător

„Nu jidovul rătăcitor, ci evreul ancestral"

Fragment din portretul făcut lui Amos Oz de Antoaneta Ralian, care i-a tradus în româneşte romanul „Să cunoşti o femeie". Cei doi s-au cunoscut în 2004, când Amos Oz a venit în România, la Neptun, pentru a i se decerna „Marele Premiu Ovidius".

„Întâlnirea cu Amos Oz, căruia îi tradusesem recent romanul «Să cunoşti o femeie», a făcut parte din acele rare confruntări umane în care - să zicem - fluidul comunicării se propagă instantaneu, ca în vasele comunicante. Amos Oz este o prezenţă charismatică - termen care, din păcate, s-a tocit în frecventul său uz propagandistic, dar care, în cazul lui Oz, se manifestă în valenţele sale originare. E un om care radiază multă căldură, simplitate, simplitatea care camuflează complexitatea, har - mă întreb dacă har derivă din charismă. E genul de om care te face să te simţi bine, degajat, în preajma lui. Dar în personajul Amos Oz mai e ceva sesizabil:  un aer arhetipal - nu jidovul rătăcitor, ci evreul ancestral, cel din triburile migratoare păstorite de Moise sau poate că evreul lui Rembrandt, înţelepţit de buchea Talmudului şi de zbuciumul istoriei. Contemplativ, meditativ, dar, paradoxal, comunicativ".