50 de ani cu Nouvelle Vague

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Împlinirea unei jumătăţi de secol de la premiera filmului lui Godard „Cu sufletul la gură“ readuce în discuţie una dintre cele mai influente mişcări din istoria cinematografului. Fotografii inedite, făcute pe platourile filmelor-cult ale Noului Val francez, au fost expuse toată vara la Londra.

O aniversare rotundă, de cincantenar, a marcat, vara aceasta, o „bornă" în istoria cinematografului european şi universal: împlinirea a 50 de ani de la apariţia pe ecrane a debutului în lungmetraj al regizorului Jean-Luc Godard, celebra peliculă „À bout de souffle" / „Cu sufletul la gură", cu Jean-Paul Belmondo şi Jean Seberg în rolurile principale.

Momentul este cum nu se poate mai potrivit pentru a rememora rolul şi importanţa în istorie a unei mişcări cinematografice unice, care, practic, a schimbat pentru totdeauna modul în care ne raportăm la „cea de-a şaptea artă". „Nouvelle vague"-ul francez (împreună cu toate conexiunile sale în literatura şi filosofia epocii) a devenit, de-a lungul celor 50 de ani care au urmat, un etalon cu care a fost comparată evoluţia tuturor mişcărilor cinematografice ulterioare (inclusiv a aşa-numitului „nou val" românesc din anii 2000).

Pe străzile Parisului

Cu această ocazie, James Hyman Gallery, din Londra, a avut deschisă, de-a lungul verii, o expoziţie-eveniment de fotografie, intitulată „La Nouvelle Vague. Iconic New Wave Photographs by Raymond Cauchetier". Fotografiile, considerate în 2010 „iconice", aparţin legendarului fotograf Raymond Cauchetier (care a împlinit, în acest an, 90 de ani) şi „captează esenţa mişcării franceze Nouvelle Vague, multe dintre ele fiind expuse pentru prima oară".

Participant la turnajul debutului godardian, Cauchetier oferă cadre foarte interesante, de pe platou şi din afara lui (adică străzile Parisului), cu regizorul şi actorii săi - Belmondo şi americanca Jean Seberg (măritată, în acest context, cu scriitorul Romain Gary). Nu toate fotografiile sunt legate de Godard: alte instantanee sunt făcute la Nantes, la turnajul filmului „Lola", de Jacques Démy, cu Anouk Aimée, iar foarte multe la filmările lui Truffaut - pentru „Baisers volées", „Peau douce" sau „Jules şi Jim". Pentru prima oară, fotografiile au fost disponibile pentru vânzare, într-o ediţie specială limitată.

Critici de film deveniţi cineaşti

Anna Karina,Jean-Paul Belmondo,Jean-Paul Belmondo şi Jean Seberg

image

„À bout de souffle" nu este filmul cu care a debutat nouvelle vague-ul, dar, fiind ultimul, în ordine cronologică, dintre debuturile în lungmetraj ale regizorilor importanţi ai mişcării, este cel care, într-un fel, a impus definitiv noua concepţie despre cinema a tinerilor cineaşti. Fără să mai vorbim că, în interiorul curentului, Godard este unul dintre cele mai radicale şi revoluţionare nume, iar filmul său, aproape programatic, punea pe ecran ceea ce fusese teoretizat de tinerii cineaşti timp de ani buni (în paginile revistei „Cahiers du Cinéma", puse la dispoziţie cu generozitate de André Bazin unor necunoscuţi precum Truffaut, Godard, Rivette, Chabrol, Rohmer). Atât influenţele personale, de tip hommage faţă de filmele care-i plăceau şi cineaştii pe care-i admira, cât şi noul limbaj filmic, pe linia continuată ulterior cu „Vivre sa vie", „Pierrot le fou" şi „Alphaville".

Filmul lui Godard a avut premiera în Franţa la 16 martie 1960, iar de-a lungul anului şi în restul ţărilor europene importante; în Statele Unite (care vor „remakia", în 1983, filmul, într-o variantă insipidă cu Richard Gere), evenimentul s-a produs la 7 februarie 1961. Cu un an înainte, în 1959, ieşiseră alte două filme de debut aparţinând „noului val" care au marcat istoria cinematografiei: „Les 400 coups", de François Truffaut, şi „Hiroshima mon amour", de Alain Resnais.

Cele trei pelicule - datorită importanţei lor - sunt considerate oficial ca fiind cele care au lansat şi impus „nouvelle vague"-ul, dar primele filme ale curentului fuseseră făcute chiar mai devreme: în 1958 ieşise „Le beau Serge", debutul lui Claude Chabrol, iar în 1955, „La Pointe-Courte", debut pentru Agnès Varda (considerat primul film Nouvelle Vague); fără a mai vorbi de documentarele lui Resnais, dintre care se detaşează „Noapte şi ceaţă" (1955).

Obsedat de „Socialism"

Moştenirea şi influenţa Noului Val francez al anilor '50-'60 este dincolo de orice îndoială, dar este interesant şi ce fac acum cineaştii care au scris istoria în acea perioadă. Exceptând moartea prea timpurie a lui Truffaut (la 52 de ani), în 1984, cea a lui Éric Rohmer (la 90 de ani), la începutul lui 2010, după realizarea unei filmografii prodigioase, şi cea a lui Claude Chabrol (la 80 de ani), survenită pe neaşteptate la 12 septembrie, acum câteva zile, toţi ceilalţi membri ai mişcării sunt încă activi. Se detaşează Alain Resnais, într-o formă de zile mari la cei 88 de ani, ale cărui filme ar fi, însă, greu de identificat pentru un spectator avizat al anilor '60. Chabrol, hiper-activ, depăşise demult cifra de 50 de lungmetraje, fiind de departe cel mai prolific membru al grupului.

Agnès Varda a realizat, în anii 2000, documentare superbe, iar Rivette îşi continuă, în relativă obscuritate, cinematograful său subtil şi nepopular. Iar Godard? Cu recentul său film, „Socialism", prezentat la Cannes, regizorul îi contrariază şi pe cei mai versaţi critici şi îşi duce mai departe incoerenţa programatică, alegere care i-a caracterizat mare parte din filmografie. Omagiat de Academie cu un Oscar onorific, la ediţia din 2011, regizorul a comunicat că nu va participa la ceremonie. E de meditat la o frază a lui Claude Chabrol: „Nu există un nou val, există doar oceanul".

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite