SERIAL Poveşti neştiute cu prinţi şi prinţese: ce au făcut copiii lui Ferdinand şi ai Mariei, care n-au moştenit tronul român

EPISODUL 1 În următoarea lună, „Weekend Adevărul“ vă prezintă portretele copiilor regilor români Ferdinand şi Maria, care nu au fost moştenitori ai Coroanei. Principii români nu au fost în lumina reflectoarelor istoriei, aşa ca personalităţile care au ajuns la conducerea ţării. Destinele lor au rămas oarecum obscure şi, de multe ori, nu au fost luate în seamă la portretizarea Casei Regale a României.

În 1945, în România, se anunţa decisiv sfârşitul grăbit al unei epoci. Schimbările se succedau cu repeziciune, într-o lume încă tulburată de război, sărăcie şi deznădejde şi buimăcită de manevre obscure şi de ideologii care vindeau marile minciuni ale secolului. Vechea ordine era luată prin învăluire cu viclenie de comuniştii ţinuţi pe braţe de Moscova şi era clar, se prăbuşea. Ruptura cu trecutul părea inevitabilă. Odată ce pentru unii începea viitorul luminos al victoriei proletariatului, cum s-or fi gândit ei, pentru ceilalţi începea epoca ilegalităţii, a clandestinităţii, a rezistenţei. Fiecare lupta după posibilităţi.

Lucrurile sunt bine ştiute. Situaţia a început să se agraveze iremediabil din 6 martie 1945, odată cu numirea Guvernului Groza. Curând, foarte curând, au început persecuţiile, arestările abuzive, condamnările la închisoare fără judecată. Braţul lung al ordinii comuniste se strecura prin toate colţurile ţării şi ale societăţii româneşti şi rearanja dibaci. Ce era de făcut? Salvarea nu putea să vină în masă, ci numai particular.

Cu puţin ajutor de la un... prieten?

S-a ajuns, în primele luni de guvernare comunistă, să fie arestaţi toţi cei neconformi cu noile tipare sociale – generali care nu s-au întors din Rusia închinaţi marxism-leninismului, intelectuali, oameni suspectaţi de legături cu legionarii şi, în general, cetăţeni cu origini nesănătoase. Valul arestărilor a ajuns şi la Bran, la Spitalul „Inima Reginei“, deschis în timpul războiului şi condus de principesa Ileana. Într-o bună zi, l-au ridicat pe chirurgul-şef. Ce or fi avut cu omul nu se ştie exact, dar cert e că s-a deschis imediat o petiţie pentru eliberarea sa – a semnat tot personalul spitalului, ba chiar şi militarii reveniţi în ţară cu divizia „Tudor Vladimirescu“. Nu a funcţionat acest mic şi ingenuu exerciţiu democratic. Comuniştii n-au vrut să-i dea drumul, ei jucau după alte reguli.

Când se epuizaseră toate opţiunile, oamenii s-au dus la principesa Ileana: să facă ea ceva, să-l salveze ea! Atunci, a lăsat deoparte toate temerile că şi ea putea ajunge curând în locul chirurgului – fiind evident că una dintre fiicele regelui Ferdinand nu avea origini deloc sănătoase, ba era chiar portretul-robot al duşmanului poporului – şi s-a pus pe treabă. A scris o scrisoare către Emil Bodnăraş, rugându-l să-l elibereze pe sărmanul doctor. Cererea i-a fost îndeplinită, în mod surprinzător – „El a fost efectiv tras afară din trenul care urma să-l ducă cine ştie unde, în momentul în care părăsea gara din Braşov“, scria principesa în volumul memorialistic „Trăiesc din nou“.

Doamna şi comunistul

Bodnăraş a ajutat-o nu pentru că ar fi adunat capital şantajabil, şi nici pentru că urmărea să aibă vreun infiltrat în tabăra „cealaltă“ ori vreun tovarăş de drum. Explică Ileana în memoriile sale cum a înţeles ea această relaţie incredibilă dintre un lider comunist, absolvent al şcolii moscovite, şi o tânără prinţesă din familia regală: „Şi aşa am început cu Bodnăraş o stranie – cum să-i spun? Prietenie? Nu, căci nu era asta. Emil Bodnăraş şi cu mine am fost întotdeauna în mod deschis în tabere opuse. Eram inamici până în străfundul gândurilor şi idealurilor noastre. (...) Supravieţuirea unuia din noi însemna moartea celuilalt. Totuşi, oricât ar părea de ciudat, el nu a lăsat niciodată vreun apel de-al meu fără răspuns, şi am apelat de multe ori la el“. Cei din vârf ajunseseră nişte marginali, acceptaţi de noile clase conducătoare, aşa au mers lucrurile.

Ileana îl întâlnise pe Bodnăraş în februarie 1945, într-o vizită oficială la spital. În acel moment, ea habar nu avea cine este civilul „cu părul tuns scurt şi o faţă puternică, colţuroasă, inteligentă“, care i-a spus în loc de la revedere: „Nu am dorit să vin aici câtuşi de puţin. Acum mă bucur că am venit, căci mi s-a schimbat părerea despre dumneavoastră şi munca pe care o faceţi. Dacă – sau mai degrabă când – vom ajunge la putere, amintiţi-vă de mine. O să fac tot ce pot să vă ajut“. Asta a fost tot. În cei trei ani, până când principesa a plecat în exil, Ileana şi Bodnăraş s-au mai întâlnit în secret, au complotat împreună pentru a mai salva câte un nefericit căzut pe lista neagră nepotrivită. Dar n-au uitat niciodată de lupta cu trecutul, pentru a schimba viitorul.

Portrete în tuşe de gri

Acest scurt episod de la răscruce de epoci, interacţiunea aceasta dintre cele două lumi nu face decât să ilustreze un detaliu din istoria mică, nu este simptomatic pentru ansamblul societăţii. A făcut parte, însă, din actualitatea acelor vremuri, în care confruntarea a fost, într-adevăr, brutală şi s-a încheiat cum deja este binecunoscut. Este, totuşi, o pată gri în tabloul alb-negru al istoriei postbelice. Aceasta este, de fapt, finalitatea în dezgroparea istoriei de acum un secol: de a creiona în nuanţe de gri ceea ce a fost expus contrastant, numai după principiile binelui şi răului; de a realiza portretele unor oameni care au rămas definiţi în memoria colectivă numai în urma unei singure trăsături de caracter sau în urma unui eveniment important care le-a marcat existenţa; de a găsi relevanţa existenţei unor personalităţi care nu au fost în linia întâi de conducere, dar care nici n-au trecut prin lume fără să fi contat câtuşi de puţin.

Vieţile prinţilor şi prinţeselor române, umbrite în istorie de personalitatea fratelui lor, Carol al II-lea, au rămas cunoscute după câteva coordonate distincte – Ileana era o fetiţă frumoasă despre care gurile rele ziceau că ar fi fost fiica lui Barbu Ştirbey, Nicolae a intrat în Regenţă în timpul primei domnii a lui Mihai I, iar Elisabeta şi Mignon au fost două domniţe care şi-au ajutat mama prin spitale în timpul războiului. Totuşi, câte mai sunt de ştiut? Ce a însemnat viaţa lor, a celor care au văzut întemeindu-se România Mare, după un război crunt, care au văzut ascensiunea la putere a nebunilor istoriei în perioada interbelică şi, în final, s-au văzut înfrânţi de comunişti şi alungaţi din ţară spre sfârşitul vieţii?  

Destinele princiare, recuperate din negura istoriei

În serialul „Prinţii şi prinţesele României“, vom realiza câte un portret al fiecăruia dintre copiii familiei regale române (Ferdinand şi Maria au fost singurii care şi-au crescut copiii în ţară, în timpul domniei) – personaje relevante pentru epoca pe care au trăit-o, dar lipsite de acel sclipici istoric care i-a însoţit pe moştenitorii la tron şi ale căror poveşti au rămas mai puţin cunoscute. Aşadar, dintre copiii lui Ferdinand şi ai Mariei, va lipsi Carol al II-lea, iar şirul portretelor va ţine cont de cronologie, de ordinea în care s-au născut. Menţionăm că Mircea, ultimul copil al regilor, care a murit prematur, la 3 ani, va fi abordat în paginile următoare. Biografiile celorlalţi patru copii vor urmări toate episoadele importante în formarea lor, cu accentele necesare pe evenimentele cruciale, cum ar fi alianţele matrimoniale, războiul ori exilul impus de instaurarea comunismului. Vor fi portrete în tuşe subţiri ce vor cuprinde relaţiile dintre fraţi, modul în care erau percepuţi de societate şi felul în care au influenţat România şi statele în care au ajuns să conducă. 

EPISODUL 2: ELISABETA, O PRINŢESĂ CAM NEFERICITĂ

Al doilea copil şi prima fiică a cuplului princiar Ferdinand-Maria a rămas într-un con de umbră, şi în epocă, dar şi în istorie. Elisabeta (foto) s-a născut pe 12 octombrie 1894, la Sinaia, în vremea când Ferdinand şi Maria încă erau cuplul moştenitor la tronul României. Fată capricioasă şi retrasă, Lisabeta – aşa cum o alinta familia – nu a legat relaţii de prietenie cu niciunul dintre fraţii săi, iar dintre toţi, cel mai adesea se certa cu fratele mai mare, Carol, care riposta imediat şi nu îi tolera nemulţumirile. De asemenea, a rămas anecdotică răutatea cu care Elisabeta o trata pe mezina familiei, Ileana. Regina Maria se arăta îngrijorată, în jurnalul său, de atitudinea fiicei cele mari: „Trăieşte numai pentru ea şi totuşi, se ascunde în ea un fond foarte bun. Trăieşte ruptă de realitate şi aleargă după himere, vrea să fie întotdeauna admirată şi compătimită ca o neînţeleasă. Are la dispoziţie tot ce şi-ar putea dori şi nicăieri nu se simte bine. N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de fericire în sufletul ei“. Şi totuşi, după câteva aventuri amoroase cu care părinţii n-au fost de acord, Elisabeta a fost căsătorită cu principele moştenitor George al Greciei. Nunta a avut loc în 1921, iar peste un an, Elisabeta devenea regină a Greciei. Mariajul n-a durat foarte mult, cei doi au divorţat în 1935 şi principesa a revenit în România. A rămas aici până la plecarea în exil, în 1948. Şi-a trăit restul vieţii la Cannes, în Franţa, şi a murit pe 15 noiembrie 1956. 

EPISODUL 3: MIGNON, SINGURA REGINĂ A IUGOSLAVIEI

Maria (foto) s-a născut la Gotha, în Germania, pe 6 ianuarie 1900. În acea perioadă, programul operei din oraş cuprindea şi piesa „Mignon“, scrisă de Ambroise Thomas, care a cucerit-o pe regina Maria, astfel că aşa i-a rămas alintul. Mignon a crescut la Cotroceni şi Pelişor, ca şi ceilalţi copii ai lui Ferdinand, şi a fost educată de cei mai mari profesori ai timpului, printre care se numără Nicolae Iorga şi George Enescu. Spre deosebire de sora sa mai mare, Mignon era o copilă veselă, fără mofturi şi sociabilă, aşa încât ceilalţi o mai tachinau şi o numeau „o mică Cenuşăreasă“. În timpul Primului Război Mondial, Mignon a fost lângă regina Maria şi a activat ca soră medicală în spitalele de război ale Crucii Roşii, din timpul retragerii în Moldova. După război, în 1922, s-a căsătorit cu regele Alexandru I, primul rege al Iugoslaviei (până în 1929, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor). Aşadar, Mignon a devenit prima regină a Iugoslaviei independente după război. La nunta celor doi a avut loc, la Belgrad, şi primul meci al echipei naţionale de fotbal a României, pe care l-a câştigat cu 2-1. Numai că nici mariajul său n-a fost cu noroc. De fapt, a fost încheiat dramatic, în 1934, prin asasinarea regelui Alexandru I la Marsilia. Fiul cel mare al cuplului, Petru al II-lea, i-a urmat la tron şi a fost ultimul monarh iugoslav înainte de instaurarea comunismului. Maria şi-a petrecut ultima parte a vieţii în exil la Londra, unde a murit în iunie 1961. A fost înmormântată în Marea Britanie, iar în 2013, a avut loc o procesiune oficială de reînhumare, în Serbia.  

EPISODUL 4: PRINCIPELE NICOLAE, MEREU ÎN UMBRA LUI CAROL AL II-LEA

Cel de-al doilea fiu al regilor României, principele Nicolae (foto) s-a născut la Sinaia, în 1903. În familie, a fost numit Nicky – după alintul pe care îl acorda Maria şi naşului lui de botez, ţarul Nicolae al II-lea. În copilărie, micul prinţ l-a captivat mai ales pe unchiul Carol I, care se amuza adesea pe seama ştrengăriilor sale. „El nu mai putea să se separe de Nicky şi un surâs deosebit era rezervat mereu acestui drăcuşor, care cucerise inima austeră a regelui“, susţinea regina Maria în jurnal. În tinereţe, Nicolae a dezvoltat o pasiune pentru aviaţie şi, de fapt, cam pentru orice activitate sportivă – a reuşit chiar să asambleze automobile artizanale, a participat la raliuri şi concursuri internaţionale. Personalitatea sa a început să iasă mai mult în evidenţă în societatea românească după ce Carol a renunţat prima dată la tron, în 1918. Atunci, o parte din clasa politică a susţinut ca al doilea fiu al regilor să fie numit în succesiunea la tron. Însă nu a fost acceptat acest compromis. A jucat un rol în conducerea statului, totuşi, în perioada 1927-1930, când a făcut parte din Consiliul de Regenţă, instituit după a doua renunţare a lui Carol, când pe tron urcase regele Mihai I, minor. Nicolae s-a căsătorit în secret cu Ioana Doletti, în octombrie 1931 – mariajul a fost anulat la cererea lui Carol, în decembrie, Nicolae n-a acceptat decizia şi, în final, a fost scos din Casa Regală de către Carol al II-lea. A rămas cu Ioana, cu numele de civil Nicolae Brana. A plecat în exil şi a murit la Lausanne, în 1978. 

EPISODUL 5: DOMNIŢA ILEANA, „CEL MAI FRUMOS COPIL DIN EUROPA“

Mezina familiei regale s-a născut la Bucureşti, pe 5 ianuarie 1909. Biografia sa a început controversat, întrucât au existat zvonuri că ar fi fost, de fapt, fiica lui Barbu Ştribey, şi nu a lui Ferdinand. Nimic nu a fost dovedit în acest sens, aşa că totul a rămas numai o legendă. Cert este că Ileana (foto) i-a semănat în multe privinţe Mariei, care o considera fiica ei preferată, singura de care era convinsă că merita să fie cândva un cap încoronat. Ileana, spre bucuria mamei, a înţeles de mică ce înseamnă să ai o responsabilitate faţă de ţară, faţă de oameni – de pildă, în timpul războiului, a ajutat în spitale, orfelinate şi cantine, după posibilităţile unui copil de 10 ani. În acea perioadă, a războiului, a suferit drama puternică a morţii fratelui mai mic, Mircea, de care era nedespărţită. În tinereţe, i s-a dus vestea în ţară şi în afară pentru frumuseţea sa – şi dacă în România era considerată cea mai frumoasă dintre prinţese, în articolele din Vest era descrisă ca fiind „cel mai frumos copil din Europa“. Domniţa Ileana a fost pasionată de iahting şi, în acea vreme, a fost singura femeie din ţară cu brevet de căpitan de cursă lungă. Ileana s-a căsătorit în 1931, cu arhiducele Anton de Habsburg – şi acesta a fost primul mariaj din dragoste în familia regală, dar şi ultima căsătorie oficială încheiată de un membru al familiei regale în România. În 1944, a revenit în România, fugind din calea naziştilor şi s-a stabilit la Bran. În 1948, a plecat în exil, întâi în Elveţia, apoi în Argentina. În 1950, s-a mutat în Statele Unite ale Americii, alături de familie, dar după patru ani a divorţat de Anton. În 1961, a ales viaţa monahală şi a devenit maica Alexandra. A murit în 1991, în Pennsylvania, reuşind însă să viziteze România după prăbuşirea regimului comunist, în 1990. 

O dramă la începutul războiului mondial: dispariţia prinţului Mircea

2 noiembrie 1916. Ziua morţilor, în calendarul religios catolic. România intrase de numai câteva luni în războiul mondial şi la porţile Bucureştiului băteau armatele germane, părea că înfrângerea este aproape. Însă în aceste zile, regina Maria nu era interesată de nimic mai mult decât de soarta celui mai mic dintre fiii ei, micul Mircea. De câteva luni era grav bolnav de febră tifoidă, epidemie care a cuprins întreaga ţară în anii războiului care a urmat. Acum, îl lovise pe cel mai mic dintre fiii regilor României, în vârstă de numai 3 ani. 

În această zi mohorâtă şi rece de toamnă târzie, regina nota în jurnal aproape cu înverşunare, prevestind sfârşitul zilei: „Nici un semn că ar fi conştient, ochii îi sunt în continuare ca de mort. Nu mai ţipă, dar de câteva zile are o mişcare continuă a maxilarului, clănţăne şi scrâşneşte din dinţi“, nota în cursul dimineţii. La orele prânzului, a revenit la jurnal pentru a puncta doar atât: „Cred că se duce. Doctorii nu spun nimic, dar eu aşa cred...“, aşa cât să poată să justifice apoi că ea, mama lui, a ştiut mai bine ce se petrece. Şi a insistat câteva ore mai târziu: „Se duce, acum sunt sigură că se duce... în curând...“. O repetiţie care nu se traduce decât prin disperare şi neputinţă. În final, la ora 9.00 seara, prinţul Mircea a murit, cu mâna în cea a mamei sale. 

„Are ceva la gât“

În ultimele trei săptămâni, sănătatea băiatului s-a tot agravat, în ciuda tuturor eforturilor depuse de părinţi şi de medici. Era în grija doctorilor Romalo, Ion Cantacuzino şi Vasile Voiculescu, noaptea era în permanenţă asistat de o soră medicală, şi Maria sau una dintre surorile sale stătea mereu în jurul lui să-i îndeplinească orice poftă. 

Boala îl cuprinsese pe 15 octombrie, chiar de ziua de naştere a lui Carol, fratele cel mare, care împlinea 23 de ani. Atunci, pe lângă gândurile uşor îngrijorate privind soarta lui Carol – „Sper că-şi va face datoria. Are mari calităţi şi multe defecte, dar e un băiat bun, care poate face multe când vrea“ – Maria nota trecător în jurnal că a sosit devreme acasă, la Buftea, unde se retrăsese de când începuse războiul, şi l-a găsit pe Mircea bolnav: „Are ceva la gât“. Pe măsură ce zilele treceau, observaţiile privind starea lui de sănătate şi de spirit fluctuau – părea că se ameliorează, în ciuda febrei mari, uneori părea bosumflat, fără chef, obosit, şi apoi iarăşi se simţea foarte rău. 

Abia pe 21 octombrie a fost consultat de medici pentru „boala misterioasă, cu febră foarte mare“, care nu ceda de atâtea zile. I s-au făcut analize de sânge şi, după două zile au fost transmise rezultatele: febră tifoidă. Grijile pentru sănătatea lui erau dublate de veştile proaste de pe front, mai ales din Dobrogea – ceea ce punea probleme serioase dacă ar fi fost vorba de o evacuare, cu un copil de 3 ani grav bolnav, care începuse deja să nu mai vorbească, să nu mai aibă nicio energie de a se juca, de a spune ce vrea şi ce nu-i place. Din 26 octombrie, aproape fiecare însemnare din jurnalul Mariei începe cu variaţii ale acestei expresii: „E încă în viaţă, nu credeam că va supravieţui peste noapte“. Aproape în fiecare zi, Maria se agăţa de orice urmă de ameliorare a stării copilului şi trăia până la disperare fiecare cădere mai abruptă în boală. 

Sfârşitul agoniei

Pe 29 octombrie, a fost aniversarea de 41 de ani a reginei. A fost o zi cruntă, căci atunci a înţeles că Mircea al ei „e aproape dus“, „cu plânsetul acela înfiorător, cu ochii injectaţi, duşi în fundul capului, orbi, îngrozitori“. Sfârşitul era aproape, doctorii îi dădeau numai câteva ore de trăit, însă copilul se agăţa de viaţă după fiecare cădere, nu putea nici trăi, dar nici muri, cum spunea mama sa. În final, s-a produs inevitabilul şi au început pregătirile de înmormântare, într-o atmosferă sumbră, amplificată şi de eşecurile de pe front. În acea noapte, Maria n-a putut să-şi scoată din minte toată viaţa scurtă a copilului, cum se juca cu Ileana prin grădina de la Buftea, cum ultimul său cuvânt, rostit cu multe zile în urmă, a fost „destul“ – „cuvântul lui Hristos“, zicea Maria. 

În fine, ceremonia funerară a avut loc la Cotroceni, unde a fost şi înmormântat. După câteva săptămâni, avea să se ia decizia de a părăsi Bucureştiul şi toată familia s-a urcat în tren spre Iaşi. Maria nu se gândea decât la mormântul lui Mircea, rămas acum singur sub ocupaţie. 

„Zilele acelea de chin ale copilăriei mele“

În afară de regină, cei mai afectaţi de dispariţia lui Mircea au fost Ileana şi Carol. Profund marcat de moartea fratelui celui mai mic, Carol scria în jurnal: „Aşa a părăsit el locul unde a râs şi a plâns pentru ultima oară. Pentru mine, momentul în care mortul părăseşte casa este cel mai cumplit“. În amintirea lui, Carol l-a numit pe primul său copil, născut din relaţia cu Zizi Lambrino, Mircea Carol. Pe de altă parte, Ileana fusese mult mai apropiată de micuţ. Diferenţa de vârstă dintre ei era de numai patru ani – el se născuse pe 13 ianuarie 1913, iar ea, în 1909 – aşa că găsiseră unul în celălalt un bun companion de joacă. Erau de nedespărţit. 

De pildă, când regina Maria s-a simţit slăbită, în primele luni după naştere, şi a trebuit să urmeze un tratament în Franţa, Ileana a rămas lângă fratele nou-născut. Şi pe măsură ce băiatul a crescut, relaţia lor s-a tot consolidat: „Mircea era câteodată un băieţel neastâmpărat, dar Mircea şi Ileana îşi aparţineau unul celuilalt. Mircea iubea păpuşile lui Ileana, tot aşa de mult pe cât le iubea şi ea, mai ales pe una pe care el o numea Foica şi care era îmbrăcată ca un bebeluş englez, într-o cămaşă foarte lungă, cu dantele. (...) Mircea era un mic ştrengar şi se prefăcea că n-o iubeşte pe nici una. O iubea însă pe Ileana şi păpuşile ei“. Astfel că fetiţa a fost foarte afectată de moartea lui. Mai târziu, Maria recunoştea că nu a putut să discute despre asta cu fiica ei, simţea că nu îi poate explica deplin pierderea lui. Doar când s-au retras la Iaşi, fetiţa a insistat să ia cu ea şi căluţul de lemn cu care se juca Mircea şi a lăsat păpuşa Foica deoparte, nu s-a mai jucat niciodată cu ea. Peste ani şi ani, Ileana scria în volumul său memorialistic, „Trăiesc din nou“: „Mult timp după ce el trecuse în nefiinţă, vocea lui de copil îmi răsuna în urechi chemându-mi numele, ore în şir, şi acest lucru nu l-am putut uita niciodată. Întotdeauna cel mai greu pentru mine a fost să lucrez cu copiii, în toată experienţa mea de spital, căci plânsetul unui copil în suferinţă sau în delir mi-a adus mereu în minte zilele acelea de chin ale copilăriei mele când mi-am pierdut frăţiorul“.

Tocmai pentru că amintirea morţii lui într-o vreme de cumpănă istorică nu i-a dat pace, principesa Ileana s-a îngrijit, în 1941, ca trupul său să fie dezhumat de la Cotroceni – capela fiind afectată grav în timpul cutremurului din 1940 –  şi mutat la Castelul Bran, într-o capelă special amenajată la parterul turnului rotund. Pe piatra de mormânt stă scris şi astăzi: „Mircea, mort în 20 octombrie 1916, în timp de război, când soldaţii României îşi sacrificau vieţile pentru un vis care dăinuia de secole. Timp de doi ani a rămas singur păzitor al casei părinţior săi, deasupra căreia drepelul ţării a încetat să mai fluture“. 

„Trebuie să învăţ să trăiesc cu un membru tăiat“

Moartea prinţului Mircea a afectat-o profund pe regină, care descrie succint procesiunea de înmormântare, în condiţii de război. În jurnalul său de război, nota următoarele: „L-au dus din casă, bătrânul grădinar german care l-a iubit atâta transformase drumul scurt pe care trebuia să-l facă sicriul într-o străduţă cu flori. Când am ieşit din casă, grădina parcă înflorise din nou. L-au pus într-un vagon pe jumătate deschis, în trenul care fusese tras pe o linie aproape de casă – nu avea locomotivă, l-au împins soldaţii până nu s-a mai văzut...

În ziua aceea nu m-am dus cu el – m-am dus în pat, m-am întors cu faţa la perete şi am plâns.

Iar a doua zi l-au înmormântat în biserica de la Cotroceni.

Toată biserica era plină de crizanteme albe – altceva nu vedeam, doar florile şi groapa neagră în care l-au coborât sub pământ. (...) Acum trebuie să ţin piept unei vieţi fără el – trebuie să învăţ să trăiesc cu un membru tăiat...“. Durerea ei avea să răzbească în paginile jurnalului în zilele următoare, căci simţea acea sfârşire ori de câte ori auzea pomenindu-se numele copilului său: „Probabil într-o bună zi voi fi mai tare la auzul numelui acestuia“, mai scria într-o notiţă din 7 noiembrie.

Primele funeralii ale unui copil regal: „Nu a murit, ci doarme“

Pe 9 aprilie 1874, chiar în ziua Paştelui ortodox, Maria murea la Castelul Peleş din Sinaia, la numai 4 ani. Părinţii săi, Carol de Hohenzollern şi Elisabeta, rămâneau fără unicul lor copil.

Agonia începuse cu aproape o săptămână înainte. Copila începuse să aibă friguri puternice şi, curând, s-au adeverit bănuielile medicilor: contractase scarlatină, ceea ce era foarte uşor, având în vedere că în Capitală era o epidemie gravă, iar fetiţa obişnuia să se joace cu toţi copiii din azilele pe care le vizita alături de mamă. Starea ei s-a agravat treptat până pe 8 aprilie, când, la ora 23.00, părinţii au fost chemaţi să-i stea la căpătâi. Crizele se înteţeau, iar în toiul nopţii, Maria îşi anunţa părinţii, cu glas stins: „Dacă mă culc, adorm şi nu mă mai trezesc“. În zori, s-a constatat decesul.

De Paşte, întreaga ţară era în doliu, iar toate casele regale din Europa aflau cu stupoare vestea. Maria a fost înmormântată la capela de la Cotroceni, iar sicriul a fost purtat chiar de Carol. În loc de epitaf, pe mormântul ei a fost scris „Nu a murit, ci doarme“. În 1916, la moartea reginei Elisabeta, rămăşiţele Mariei au fost reînhumate la Curtea de Argeş, alături de mama sa.