Fara iesire

La zece ani de la disparitia dramaturgului Eugen Ionescu, Festivalul "Coup de theatre", organizat la Bucuresti de Institutul Francez, s-a incheiat cu premiera uneia dintre cele mai cunoscute piese

La zece ani de la disparitia dramaturgului Eugen Ionescu, Festivalul "Coup de theatre", organizat la Bucuresti de Institutul Francez, s-a incheiat cu premiera uneia dintre cele mai cunoscute piese purtand aceasta semnatura - Scaunele. Spectacolul, produs in scopul unui schimb cultural romano-francez (reprezentatiile in limba romana vor fi urmate de altele in limba franceza, mai intai la Festivalul de Teatru de la Sibiu, apoi in cateva orase franceze), ar putea intra in repertoriul Teatrului Bulandra, la sala "Toma Caragiu", unde s-a si jucat pana acum. In viziunea lui Felix Alexa, aparenta de realism ascunde nucleul metafizic ce face din cele doua personaje - Batrana si Batranul - intrupari ale tuturor oamenilor traitori intr-un timp al insingurarii. Oana Pellea si Razvan Vasilescu sunt cei doi actori carora regizorul le-a pus pe umeri povara unor personaje simptomatice pentru teatrul ionescian, in care sentimente obsedante, precum teama de moarte, panica, singuratatea, lipsa comunicarii, vidul dureros, sunt traduse in actiuni scenice foarte dificil de jucat in lipsa unui reper psihologic. Cei doi reusesc insa trecerea acestui prag, in unele momente devenind efigiile fiintei umane complet dezorientate de apropierea momentului extinctiei. Agitatia de care sunt cuprinsi aproape din senin - dupa ce mai intai isi delimiteaza, prin schimburi de replici de o perfecta banalitate, in care repetitiile sunt la ele acasa, propriul univers arid, sterp - este expresia acestei cumplite dezorientari. Imposibil de suportat, tensiunea ce creste o data cu apropierea sfarsitului - care ameninta sa devina violent tocmai atunci cand refuzi sa-i accepti iminenta - genereaza un soi de dinamica accelerata, ce sfideaza logica. Batranii vorbesc unul cu altul despre ei, de parca atunci s-ar vedea prima data, isi spun lucruri pe care le stiu bine, dar le repeta pentru ca nimicul din jur sa nu triumfe, pe urma simt nevoia sa le reia, detaliat, inflorind totul, adresandu-se unor fiinte invizibile, care sosesc in "modesta casa" aduse de dorinta lor aprinsa de a nu ramane singuri. Actorii parcurg atent toate aceste etape, starnind rasul, dar si infiorand spectatorii, in rastimpuri, ca o prevestire ce face sa vibreze ceva in sufletul celui care o aude. In decorul propus de Diana Ruxandra Ion prevestirea e figurata de cele doua scaune, asezate pe perete, acolo unde ar trebui sa fie ferestrele, singurele cai de comunicare cu exteriorul, aici anulate si ele. Numarul mare de usi, asezate si pe o parte si pe alta, tin de o aparenta negata de tot ceea ce se intampla in scena, oricate usi ar fi acolo, situatia e fara iesire. In momentul in care apare Oratorul mult asteptat, care ar trebui sa dea citire mesajului esential la care Batranul lucreaza de-o viata, toata aceasta animatie, impresia de aglomeratie pe care ritmul in crescendo al spectacolului o da face ca golirea scenei sa fie si mai dureroasa. Ramane in urma doar murmurul nostru, al celor aflati in sala, contaminati de teama de singuratate, de vidul din scena, care pluteste deasupra multimii de scaune goale.