Un filosof, distins cu Nobelul pentru literatură

Academia Suedeză s-a îndepărtat din nou, în 1908, de la testamentul lui Nobel. În imposibilitatea de a ajunge la o înţelegere în privinţa laureatului dintre scriitorii propuşi, membrii Comitetului Nobel hotărăsc să-l acorde filosofului german Rudolf Eucken.

Pe lista „de aşteptare” din 1908 se găseau mai mulţi autori europeni şi americani. Comitetul era împărţit între poetul englez Swinburne, susţinut mai ales de Wirsen, şi Selma Lagerlof, celebra scriitoare autohtonă, contestată aprig de acelaşi critic literar şi secretar perpetuu al Academiei Suedeze.

Disputa s-a tranşat prin alegerea lui Rudolf Eucken. Premiul urma să i se acorde „pentru seriozitatea cu care a tins spre adevăr, pentru forţa pătrunzătoare a gândirii şi previziunii, a căldurii şi forţei expunerii cu care a reprezentat şi dezvoltat în numeroase lucrări o concepţie de viaţă idealistă”.

Argumentul acoperea parţial dispoziţiile testamentare, în sensul unei creaţii orientate spre un ideal, dar ignora destinaţia literară a recompensei.

Filosof şi Profesor în Europa şi Statele Unite

Rudolf Christian Eucken s-a născut pe 5 ianuarie 1846, la Aurich, în Hanovra. A urmat cursurile gimnaziale în oraşul natal, unde a fost influenţat de teologul şi filosoful Wilhelm Reuter. La Universitatea Gottingen din Berlin se va specializa în filosofie, filologie şi istorie, adoptând ideile idealiste şi modalitatea istorică de abordare a filosofiei a profesorului său Trendelenburg.

După o teză de doctorat despre limbajul lui Aristotel, va preda o vreme la un liceu. În 1871, este numit profesor de filosofie la Universitatea din Basel, în Elveţia, unde a rămas până în 1874, când s-a mutat la Universitatea din Jena.

După primirea Premiului Nobel, dobândeşte o largă recunoaştere internaţională. Este invitat, în 1911, să ţină prelegeri în Anglia, iar în 1912 – 1913, timp de şase luni, predă la Universitatea Harvard din SUA. Aici îi va cunoaşte, printre alţii, pe Andrew Carnegie şi pe Theodor Roosvelt.

Prima lucrare îi apare în 1872 şi este o analiză a logicii aristotelice. Urmează un număr notabil de scrieri, ultima tipărită în 1923, cu trei ani înaintea dispariţiei sale.

Activismul etic, calea spre spiritualitate

Opera filosofică a lui Eucken este foarte puţin cunoscută astăzi. Încă de la începutul secolului XX, ea părea datată. I se reproşau  lipsa de atenţie în folosirea terminologiei filosofice şi lipsa unor definiţii clare. Nu era nici un constructor de sistem filosofic, ca Hegel, nici un empiric.

Ideile lui se bazau pe experienţa cotidiană a omului, ceea ce l-ar putea recomanda drept un precursor al fenomenologiei. Educaţia lui Eucken cuprinsese şi o latură profund religioasă, pe care o va păstra toată viaţa.

De altfel, în afara cărţilor de filosofie, are şi lucrări dedicate credinţelor religioase, considerând creştinismul drept cea mai înaltă religie. Era epoca în care socialismul se afirma în Germania, în care Marx scria că religia este „opiumul poporului”. Ideea lui despre spiritualitate s-a cristalizat în „activismul etic”.

Omul, consideră Eucken, are o dublă natură. Aparţine lumii materiale, dar are suflet. Latura spirituală trebuie să o depăşească pe cea naturală, într-un efort continuu de a ajunge la esenţă.

Este şi motivul pentru care, în 1921, publică volumul „Socialismul: o analiză”, o critică acerbă a sistemului. El reprezenta expresia politică a naturalismului, limita libertatea individului şi dobora valorile spirituale, ceea ce contrazicea ideile lui filosofice.

Decernarea premiului pentru „rostire plăcută“

Wirsen şi-a demonstrat dezacordul pentru premierea lui Eucken prin refuzul de a rosti obişnuitul discurs către laureat. Prezentând premiul, Farald Hjarne, director al Academiei Suedeze în acel moment, îi recunoştea filosofului o „rostire plăcută şi nobilă”, dar nu şi „frumuseţea bogăţiei de geniu care marchează scrierile unui Platon, Kant sau Schelling”, subliniind astfel lipsa de suport a laturii literare a premiului acordat.

Opera filosofului

Esenţa filosofiei sale a fost apreciată de mulţi confraţi din epocă. În 1908, Henri Bergson, pe care Eucken avea să-l denigreze mai târziu, scria despre „Sensul şi valoarea vieţii”: „Nimeni n-a înţeles mai bine ca Eucken limitele impuse omului de către materie... Ideea că spiritul este realmente creator de energie şi dispune de forţa de a înălţa lucrurile, de a se înălţa chiar pe sine pe treptele ascendente ale spiritualităţii este laitmotivul prezentei cărţi”.

Această credinţă apare în principalele sale opere:

1.Istoria şi critica noţiunilor fundamentale ale prezentului, 1878

2.Istoria terminologiei filosofice, 1879

3.Unitatea vieţii spirituale în conştiinţa şi fapta omenirii, 1888

4.Concepţiile despre viaţă ale marilor gânditori. O istorie a evoluţiei de la Platon până în prezent, 1890

5.Lupta pentru un conţinut spiritual al vieţii, 1896

6.Adevărul religiilor, 1901

7.Contribuţii la istoria filosofiei moderne, 1906

8.Liniile fundamentale ale unei noi concepţii despre viaţă, 1907

9.Introducere într-o filosofie a vieţii spirituale, 1908

10.Sensul şi valoarea vieţii, 1908

11.Socialismul: o analiză, 1920

Rudolf Eucken în Primul Război Mondial

Credinţa lui Eucken în capacitatea acţiunii de a da o anumită formă experienţei morale şi spirituale a fost contrazisă serios de război. Apare în scrierile sale o anumită ruptură între dimensiunea internaţională a gândirii sale şi tendinţa către o anumită poziţie etnică.

În eseul „Etică şi gândire modernă”, el îi îndeamnă pe americani să dezvolte „o forţă morală capabilă să depăşească toate conflictele şi să ducă la rezultate splendide, folositoare nu numai naţiunii americane, ci întregii omeniri”.  În acelaşi timp, publică o serie de pamflete menite să stabilească un statut privilegiat gândirii germane, fără a se sfii să-l denigreze, de exemplu, pe confratele său francez, Henri Bergson.

Şi în timpul războiului, şi imediat după sfârşitul lui, semnează o serie de articole în care proclamă superioritatea Germaniei în domeniul filosofiei şi al disciplinelor spirituale şi consideră războiul drept o catastrofă de care nu este responsabilă o singură naţiune, ci omenirea, în întregul ei.

Sensul şi valoarea vieţii

„Pentru a se pune la adăpost de încurcături şi contradicţii, viaţa nu poate urma decât o singură cale: dincolo de datorie şi predispoziţii sufleteşti, omul trebuie să realizeze o unitate şi profunzime a eului său, stadiu în care viaţa se desprinde de existenţa nudă, devenind substanţă”.

Rudolf Christian Eucken
Traducere Sevilla Răducanu

Orientările vechi vădesc un puternic contrast faţă de cele noi. Primele legau pe om cu totul de lume, viaţa fiind determinată exclusiv de mediul înconjurător.

Rudolf Eucken, filosof

O soluţie de compromis

În volumul său „Un secol cu Nobel”, Kjell Espmark, preşedintele Comitetului Nobel pentru literatură, dezvăluie câte ceva din culisele disputei în jurul acordării premiului în 1908.

Henry James, americanul a cărui viaţă se scursese, de fapt, mai mult în Europa şi ale cărui scrieri erau apreciate în literatura de limba engleză, a fost acuzat de construirea operei „pe un motiv atât de improbabil, cât şi dezgustător”, de lipsă de concentrare obositoare a discursului.  La momentul respectiv, James era considerat de mulţi critici drept „cel mai mare dintre autorii americani de romane şi nuvele din zilele noastre”.

I se lăuda stilul, dar apăreau şi critici principiale privind, de exemplu, romanul „Portretul unei doamne”. Va rămâne unul dintre marii nedreptăţiţi ai Nobelului. Câţiva mari scriitori mai erau propuşi pentru înalta distincţie: Selma Lagerlof, Thomas Hardy. Selma Lagerlof, susţinută de trei dintre membrii comitetului, era considerată total neadecvată de către Wirsen. O acuza de preţiozitate, de lipsă de firesc în descrieri, de amestecul de realitate şi fantastic, din cauza căruia „textului îi este răpită obiectivitatea”.

 Epoca Wirsen

Toate întâmplările amintite în legătură cu Nobelul pentru literatură din 1901 până în 1908 se explică, în special, prin poziţia lui Wirsen. Critic literar reputat în epocă, acesta intenţiona „să poată canaliza literatura europeană pe acele direcţii pe care el le considera corecte”, după cum afirmă într-o analiză a perioadei Henrik Schuck. Ambiţie desigur iluzorie.

Apăruseră noi curente la începutul secolului XX, simbolismul era din ce în ce mai apreciat, accentul se muta din zona clasică a sentimentelor nobile în aceea a analizei interioare. Primele premii Nobel pentru literatură s-au bazat pe o linie estetică specifică mijlocului secolului al XIX-lea. De aici, absenţa unor autori renumiţi şi a unor opere ce au devenit repere în istoria ulterioară a literaturii.