Radu Jude: „Ratarea sinuciderii e o metaforă a eşecului“

Radu Jude

Regizorul, în vârstă de 33 de ani, a terminat lucrulla o nouă peliculă având ca personaj principal un sinucigaş care îşi înregistrează video testamentul şi nu reuşeşte să-şi pună capăt zilelor. Proiectul, intitulat  „Film pentru prieteni“, a fost finanţat exclusiv de Radu Jude şi are o durată de 60 de minute. Filmările au avut loc în apartamentul interpretului din rolul principal, actorul Gabriel Spahiu. Jude a în

De ce-ai ales să spui o poveste despre un eşec şi de ce una ilustrată de un sinucigaş?

Nu cred că există o explicaţie raţională a alegerii unei teme, oricare ar fi ea. Orice răspuns aş da acum - de tipul „am ales tema asta pentru că...." - n-ar conţine întreaga motivaţie a deciziei. Ce-aş putea spune? Că am avut eşecuri în viaţă? Toată lumea a avut. Toată lumea s-a gândit o dată în viaţă şi, măcar teoretic, la posibilitatea sinuciderii. Filmul a venit nu prin subiectul lui, ci invers. Am avut ambiţia să văd dacă pot finanţa eu producţia unui film. Se întâmpla în perioada în care nu ştiam dacă voi primi finanţare de la CNC pentru un proiect - între timp a venit, pentru lungmetrajul „Toată lumea din familia noastră". Mă gândeam că trebuie găsită o formulă prin care să putem face ceva şi în afara sistemului de finanţare al CNC.

Te-ai gândit mai întâi la poveste sau ai adaptat-o la mijloacele pe care le aveai?

Subiectul a venit dintr-o dată şi, ca de altfel în tot ce am făcut, dintr-o discuţie. Am discutat cu Andrei Butică despre o idee din cartea lui Konrad Lorenz, „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate". Am avut o discuţie şi cu Hadrian Marcu, un prieten regizor, care scria un scenariu despre eşec, gândindu-mă că ratarea sinuciderii ar fi o metaforă a eşecului: până şi acest gest suprem să se ducă într-un ridicol aproape metafizic...

Varianta aleasă de personajul principal pentru sinucidere e să se împuşte. Ratează, apoi urmează nişte secvenţe-şoc care pot părea ireale. Cum le-ai documentat?

Am citit, am urmărit înregistrări, m-am sfătuit cu un medic legist. Sunt multe cazuri de oameni care au vrut să se împuşte şi au ratat, pentru că puţină lume ştie cum să tragă bine. Paradoxal, deşi au rămas paralizaţi sau orbi, şi-au continuat viaţa, n-au mai încercat şi-a doua oară să se sinucidă. Unii ditre ei au găsit chiar o anumită împlinire... Sunt şi grămezi de sinucideri live pe internet. Una dintre cele mai impresionante este a unui politician american, Budd Dwyer, care se împuşcă în cap la o conferinţă de presă.

Felul în care e filmat şi montat „Film pentru prieteni" duce proiectul spre o zonă experimentală. Îţi propuseseşi de la început să faci o „declaraţie"?

Conceptul filmului în care un om se filmează pe el însuşi te obligă la o stilistică anume. Păstrând proporţiile, filmul e echivalentul unui roman epistolar din secolul la XIX-lea, când stilul trebuia să păstreze ceva din cel al unei scrisori. Pe genul: „cu drag, al dumneavoastră"... (Râde) Or, aici trebuia să păstrez toate caracteristicile unui film de amator, pe care cineva îl face cu scopul de a-l trimite altcuiva. Tehnologia şi conceptul au implicat un anumit tip de realizare al filmului, şi nu invers.

A doua parte e brutală, naturalistă.

Biologică, fiziologică. Mie mi se pare amuzantă, de fapt.

Ţi-a fost greu să ţi-o asumi?

Nu, eu n-am făcut nimic, treaba au făcut-o alţii.

Dar tot a trebuit să-i explici lui Gabriel Spahiu:  „Ştii, la un moment dat va trebui să te târăşti printr-o baltă de sânge şi să urli".

Asta face parte din penibilul meseriei. Uneori te apucă şi disperarea. Eram la mine, repetam cu Gabriel Spahiu şi el se târa prin casă. Iar eu îi spuneam: „Stop! Nu e bine, ar trebui să te târăşti altfel..." Şi reluam. Dar munca a fost o plăcere.

„Tragic că e comic"

Spectatorul e în priză directă cu sinuciderea omului.

Trăim într-o epocă în care limitele reprezentării vizuale au ajuns atât de departe, încât nu cred că acest film e dur. În comparaţie cu un film american în care se împuşcă treizeci de oameni pe minut...

Cu ce te-a surprins Gabriel Spahiu în interpretarea rolului?

Pe Spahiu îl cunosc de mult, îmi e prieten şi pe asta m-am şi bazat ca să suporte - şi a făcut-o cu stoicism - un rol care presupunea nişte chestii neplăcute. Am avut ideea - şi m-am bucurat că a acceptat-o - de a se îmbăta zdravăn înainte de filmare. Era matol bine. La final, când am văzut tot ce filmasem, partea asta era cea mai potrivită.

 În camera sinucigaşului sunt trei sticle colorate în vitrina unui dulap, perfect aliniate. Care e rostul lor acolo?

E un product placement pentru o firmă de curăţat covoare, care a acceptat această idee a directorului de producţie, Ovidiu Stancu. S-a dus la ei şi le-a spus: „Facem un film în care un sinucigaş îşi lasă produsele de curăţat la vedere, deci vom arăta că aceste produse curăţă până şi petele de sânge". Şi, spre surpriza şi amuzamentul nostru, au acceptat şi ne-au dat nişte bani.

Ce găseşti tragic şi ce comic la fimul tău?

Găsesc că e tragic că e comic.

Vi s-a întâmplat ţie şi celor din echipă să vi se strângă stomacul, în timpul lucrului?

Nu... Eram cu toţii concentraţi, mai ales că a fost destul de complicat de realizat tehnic efectul cu sângele şi, atunci, nu prea mai rămânea timp pentru „prostii". Şi oricum, e doar vopsea de ouă.

Ai ales să faci totul pe banii tăi. De ce?

Din prostie. (Râde) Eu fac publicitate, nu reuşesc să trăiesc din film, să-mi întreţin familia şi oamenii dragi din asta şi, vrând-nevrând, filmul a rămas nu chiar un hobby - ar fi urât spus -, dar o treabă de pasiune. Dacă n-ar fi pasiune, n-aş mai face film. În plus, filmul acesta a fost făcut de o echipă în care mulţi au lucrat gratis sau pe bani foarte puţini: Andrei Butică, Cătălin Cristuţiu, toţi actorii... Le sunt foarte recunoscător şi le mulţumesc.

„Sunt momente când a fi regizor pare lipsit de o ultilitate reală"

Şi în „Lampa cu căciulă", şi în „Cea mai fericită fată din lume" există o inadecvare a personajelor la situaţia în care se află. Acum, până şi sinucigaşul e, în esenţă, un inadaptat. Tipul ăsta de personaje au vreo legătură cu tine?

Întotdeauna am fost un fel de rebel. Glumesc.

Deci, să zicem, Delia nu eşti tu?

Flaubert nici măcar n-a zis fraza cu „Madame Bovary c'est moi", se pare că cineva a zis despre el că ar fi spus-o. Şi, săracul, a rămas cu tinicheaua!

„Lampa cu căciulă" a fost unul dintre cele mai premiate scurtmetraje româneşti. A fost greu să mai faci un film după aceea, ştiind că trebui să menţii ştacheta?

Am depăşit foarte uşor momentul: am făcut un alt scurtmetraj, „Dimineaţa", care n-a avut niciun fel de succes. (Râde)

Şi a venit debutul în lungmetaraj, care a fost criticat din toate părţile. Te pregătisei pentru asta?

Treaba cu critica e cu dus-întors. Tendinţa unui om care practică o artă oarecare, indiferent că e bun sau nu, este să-şi dorească aprecieri. Flaubert spunea despre critici că îi plictisesc pe autori şi imbecilizează publicul. Nu cred asta. Pe de altă parte, nu mă afectează atât de mult. Nu poţi niciodată să mulţumeşti pe toată lumea şi există şi nişte limite ale talentului cuiva. Eu am făcut filmul şi mi-e greu, dar ar fi şi nelegitim să spun că m-am detaşat şi să arăt care sunt defectele filmului şi care sunt calităţile lui. Dar nici n-o să cred pe oricine care spune ceva, gândindu-mă că acolo e adevărul.

Te dezechilibrezi din cauza criticilor?

Dezechilibru e mult spus. Dar când faci un lucru pe bani publici de la CNC există un stres. Îţi doreşti ca filmul să fie apreciat şi să aibă succes, ca să justifici de ce ai luat banii şi ai făcut filmul. Dar despre „Film pentru prieteni", care e făcut numai din banii mei, poate să zică cine ce vrea, nu mă interesează absolut deloc.

Povesteai că eşti un regizor care caută şi că n-ai găsit încă o marcă proprie. Între timp, situaţia s-a schimbat?

N-am găsit încă nimic. Mi-aş dori să am o viziune clară. Mă chinuieşte, e neplăcut pentru că mă gândesc tot timpul „ce fac?", „cum fac?", „o fi bine?".

Confirmarea de la cine aştepţi să vină?

Pe public nu te poţi baza. Ce înseamnă „publicul"? Sunt tot felul de oameni şi, de fapt, există foarte multe tipuri de public. Nici cu festivalurile nu e tocmai simplu. Sigur că mi-aş dori să fac ceva cu filmul ăsta, să fie distribuit. Confirmări la modul absolut nu cred că pot exista.

Ce e cel mai greu ca regizor în România?

Să ai talent.

O chestiune care are legătură şi cu lipsa banilor?

Nu. Sunt foarte multe filme excelente făcute în afară cu bani foarte puţini. Cât să invoci scuza asta? Spun unii: „Păi, să am eu bugetul lui Spielberg ce făceam...". Primul lungmetraj al lui, „Duel", pe care l-a făcut la 24 de ani, e un film cu două maşini filmate în deşert; mult mai ieftin decât ce-a făcut domnul Sergiu Nicolaescu.

Te ascultam într-un clip vorbind despre lecturile din adolescenţă. E o latură a ta pe care publicul o cunoaşte mai puţin.

Cititul are un rol important în viaţa mea. Citesc, dar nu atât de mult cât mi-ar plăcea şi probabil nu atât de bine cât ar trebui. O fac însă mai ales de plăcere.

Acum ce cărţi citeşti?

Mereu citesc două, trei cărţi în paralel. Citesc Tolstoi, am terminat de curând un volum de poezie care mi-a plăcut enorm, „Sora mea de dincolo" de Ileana Mălăncioiu şi mai citesc o carte pe care o şi am la mine, în rucsac, simpatică: Michel Tournier, „Celebrări".

Revenind la film, care e un singur cuvânt pe care l-ai folosi despre tine ca regizor?

Ridicol. (Râde)

Declarai că ai o jenă ca regizor în România, că majoritatea privesc meseria asta cu o oarecare rezervă.

Dacă nu cu un dispreţ vădit. Nu mi-e jenă să-mi fac meseria. Dar sunt momente în care ea pare o treabă destul de lipsită de orice utilitate reală. De aici vine problema: nu poţi numi utilitatea meseriei de regizor. Dacă zici „bucătar", ştii care e utilitatea meseriei tale. Filmele sau reclamele par, uneori, chestii în gol... Şi câteodată mă afectează, dincolo de pretenţiile puse în joc: „artă", „sunt artist", „pentru un artist...". Sigur, se poate răspunde şi cu: „O societate are nevoie şi de hrană spirituală". Dar, în realitate, nimeni n-are nevoie, sau foarte puţini. Într-un fel, a fi regizor e o meserie de lux, una care implică o societate în care să se poată supravieţui decent. Or, în România, cum suntem mereu pe muchie... Cine ştie, s-ar putea ca cinematograful să fie o artă pe moarte. Uite, a apărut cinematograful 3 D. Dar, în fond, de ce să nu apară? 

Spoturi publicitare şi filme

Radu Jude a absolvit Universitatea Media, secţia Regie Film, şi a lucrat ca asistent de regie pentru lungmetraje precum „Amen", în regia lui Costa Gavras, sau „Moartea domnului Lazarescu", în regia lui Cristi Puiu. A regizat lungmetrajul „Lampa cu căciulă" (2006), după un scenariu semnat de Florin Lăzărescu, care a gâştigat premii la festivaluluri prestigioase, inclusiv  cel de la Sundance. Debutul său în lungmetraj, „Cea mai fericită fată din lume", a obţinut Premiul CICAE la Festivalul de la Berlin, Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Sofia şi a fost selecţionat în ACID Programme la Festivalul de la Cannes, în 2009. Radu Jude a regizat, de asemenea, peste o sută de spoturi publicitare.