INTERVIU Stelian Tănase: „Am făcut compromisuri pentru a supravieţui“

A avut un singur mare vis, încă din copilărie: să scrie cărţi serioase. Pentru a ajunge acolo însă, Stelian Tănase a trebuit să sară printre limitările şi cerinţele fiecărei epoci, de la sărăcia şi Securitatea din comunism, la celebritatea televizată şi lupta cu timpul lipsă de după Revoluţie.

Stelian Tănase locuieşte într-un muzeu. El o numeşte „casă“, dar cum i-aţi spune unui imobil în care singurele lucruri ce-ţi amintesc de epoca în care pătrunde vizitatorul sunt aragazul, maşina de spălat, televizoarele şi aparatele de aer condiţionat? În rest, fiecare centimetru pătrat din locuinţă este acoperit cu urme de istorie: tablouri, poze vechi, dosare, ceainice, scrumiere, creioane, mobilier, toate par desprinse dintr-o vreme în care lumea se ghida după alte reguli. „N-am băgat niciun ban din televiziune aici“ sunt primele cuvinte ale lui Tănase după ce ne deschide uşa. Apoi, ne povesteşte că lângă el a locuit Gala Galaction, care şi-a cumpărat casă pe credit. Aproape 20 de ani a plătit la ea. Ne prezintă grădina din spate („E prea cald să mai stăm acum acolo“), după care orbecăim pe rânduri de trepte şi etaje, către unul dintre birourile de lucru. Ne aşezăm, mai schimbăm câteva amabilităţi (din nou despre vreme), ne face o scurtă istorie despre cine a mai locuit pe strada sa şi, brusc, ne anunţă că interviul poate să înceapă. A, ba nu, ar mai fi ceva! Ne arată un raft întreg, ticsit de cărţile scrise până acum, atât în ediţiile româneşti, cât şi în traduceri. Răscoleşte printre cărţi, parcă pentru a apuca să ne arate cât mai multe. După care, gata, fiecare la locul lui! E oficial, interviul poate să înceapă. 

„Weekend Adevărul“: Ne-am gândit să ne punem bine cu dumneavoastră. V-am adus numărul trecut din „Weekend Adevărul“…

Stelian Tănase: Eu nu citesc ziare, să ştiţi. Sunt un adversar înrăit.

Înrăit?

E, nici chiar aşa, glumeam. Dar nu-mi plac lucrurile care durează doar o oră. În fiecare zi, citim ştiri care durează două minute. După care, gata! Pur şi simplu, nu mai au valoare şi o luăm de la
capăt.

Să înţeleg că sunteţi, mai degrabă, adeptul televiziunii, al relatării în timp real?

Nu, sunt adeptul lucrurilor care durează. Dacă vedeţi ce citesc eu… Rabelais, Bocca-ccio, Daniel Defoe, lucruri care pot fi reluate oricând. Şi nu spun asta dintr-un ifos. Natural, mă duc spre ceea ce este, mai degrabă, vechi.

Definiţi-ne „vechi“. Este vorba despre istorie, în sens clasic, sau despre întâmplări trecute?

Scenă, istorii… Intru în priză mult mai rapid când cineva îmi povesteşte viaţa cuiva. Imediat sesizez elementele de naraţiune, etapele poveştii. Scriu cu uşurinţă poveştile altora, în schimb îmi este foarte greu să scriu despre mine. Din cauza asta nici nu există cărţi scrise de mine despre mine. Câteva pagini aici şi acolo, dar cam atât.

De ce vă e greu?

Pentru că simt că nu am fixat îndeajuns anumite detalii. Memoria este un lucru înşelător, uneori te minte. Nu vi s-a întâmplat să vorbiţi cu o veche cunoştinţă despre un eveniment la care aţi participat amândoi şi să aveţi amintiri cu totul diferite faţă de interlocutor? Ei bine, eu aici sunt. În această etapă. Spre exemplu, încerc să-mi dau seama, să înţeleg relaţia cu părinţii mei. Oricum, despre modul în care ei s-au întâlnit ştiu foarte puţine lucruri, în afară că s-a întâmplat la Piaţa Obor. Sunt un copil din flori şi asta îmi şi îngreunează uşor misiunea.

Aţi fost mai apropiat de unul dintre părinţi?

De mama. Cu tata am amintiri mai degrabă contondente, de felul celor pe care le am eu astăzi cu fiica mea. Nu că mă bătea sau ceva, dar era mai aspru.

Când au dispărut părinţii dumneavoastră?

Mama a murit în 1999, iar tata – în 2001. Dispariţia mamei a fost pentru mine cea mai dură experienţă de viaţă. Şi astăzi o mai visez. Ştia cum sunt după cum îmi auzea vocea. Aveam oroare, cum mă vedea din hol, de când intra în casă, ştia cum sunt, ce stare am, dacă mi s-a întâmplat ceva. Oricum, cred că este adevărat ce se spune, anume că trebuie să ajungi la o anumită vârstă ca să te poţi înţelege mai bine, să-ţi înţelegi mai bine părinţii, relaţia cu ei. Şi prin etapa asta trec eu acum.

Sunt curios, apropo de discuţia de mai devreme, ce a reţinut memoria din copilăria lui Stelian Tănase.

A reţinut zona Bariera Vergului, până la capătul liniei de tramvai 23-24, unde e acum o gură de metrou. Peste drum erau înghesuite
mici prăvălii. Una era preferata mea, unde mă aducea mama. Aici se servea în picioare la nişte mese rotunde prea înalte pentru mine, fixate într-un picior. Era un spaţiu înghesuit unde se serveau orez şi griş cu lapte cu scorţişoară, iaurt rece cu covrigi calzi. Îmi plăcea la nebunie. Toată această aripă a pieţei era zgomotoasă şi animată.

„Memoria nu este un coş de vechituri“

Ştiu că aţi fost un mare consumator de film.

Da, prin clasa a 4-a, a 5-a era obligatoriu să mă duc să văd ce a film venit. Prin anii 1960, am asistat la schimbarea filmelor sovietice cu altele, italieneşti şi americane. Aveam 10-12 ani când s-a produs schimbarea şi eram încântat să văd filme mai bune. Cinefilul din mine se trezea. Bardot mi se părea mai apetisantă decât Samoilova. Sau Delon din „Rocco şi fraţii săi“ şi „Ghepardul“, ori Yull Brynner din „Cei 7 magnifici“ – decât Serghei Bondarciuk din „Soarta unui om“ sau Batalov, în „Zboară cocorii“. Treceam de vârsta filmelor cu partizani care montau bombe împotriva trenurilor nemţeşti. Voiam să văd femei frumoase şi maşini care fug tare pe şosele. Dacă mai apărea un schimb de focuri şi un sărut, era perfect.

Am observat câtă atenţie acordaţi descrierii locurilor de atunci. Cât contează memoria aceasta, a locului în care ai copilărit, să zicem?

Încerc mereu să descifrez subteranele, misterul, ascunzişurile locului. Toată viaţa mea s-a consumat aici. Ce Dumnezeu m-a trimis pe lume aici? Şi nu la Londra sau la Cape Town? Oraşul e ca nevasta sau ca un părinte. Te naşti cu el şi mori cu el. De ce sunt eu prizonierul acestui oraş? Ajung să vreau să văd cum este oraşul ăsta, cum sunt barăcile, unde sunt gardurile... Şi, iată, normal, evoc oraşul Bucureşti. Nu tot timpul, dar o fac când fragmentele pe care le deţin încep să se solidifice şi să creeze tablouri, chiar şi parţiale. Şi, tot uneori, astfel de cercetări, să le spunem, se transformă, chiar şi fără voia mea, în istorie. Cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da este cel al cartierului Buzeşti. Ei bine, în timp ce eu scriam o carte despre acest loc, un adevărat Montparnasse al Bucureştiului, cu bordelurile, piaţa, cafenelele sale, Primăria îl dărâma. Fără niciun temei. Mă documentam să scriu despre această zonă şi, într-o noapte, mi-a dispărut de sub privire.

În ce raport sunteţi cu zona în care locuiţi?

Păi, am scris şi despre „Mahalaua dracului“, locul în care ne aflăm acum (n.r. – zona Piaţa Victoriei). Locuiesc aici din 1982. Înainte, stăteam peste drum, la blocuri, iar în urmă cu vreo 10-12 ani am cumpărat casa în care suntem acum. Trăiesc aici, dar nu vreau să o fac ca un locatar la un bloc, cineva care nu ştie memoria locului. Asta este problema.

Dar credeţi că asta se datorează şi faptului că sunteţi bucureştean prin naştere?

Nu, nu cred.

Adică, vi s-ar părea la fel de normal ca unul care se mută din Huşi, să zicem, şi-şi cumpără o garsonieră în Berceni, să fie la fel de interesat de memoria locului în care trăieşte acum?

Da, de memoria locului în care trăieşte. De memoria locului unde-şi pune capul şi doarme. De memoria locului unde-şi creşte copiii. Diferenţa dintre un om educat şi unul primitiv este că primul are o aplecare spre memorie. Pentru sensurile locului în care trăieşte, pentru misterele de acolo, clădirile de acolo. Memoria nu este un coş de vechituri. Este un lucru viu.

Dar te ajută să-ţi înţelegi prezentul mai bine sau să-ţi anticipezi viitorul?

Îţi dă un sens. Cel puţin, pare să dea un sens lucrurilor pe care le faci zi de zi. Altfel, eşti ca o vieţuitoare în pădure: te naşti, te înmulţeşti, mori.

De ce credeţi că sunt atât de puţine persoane interesate de această recuperare a trecutului?

Pentru că venim dintr-o lume nenorocită, care a fost România postbelică, o lume în care ne-am dezrădăcinat total.

Dispariţia mamei a fost pentru mine cea mai dură experienţă de viaţă. Şi astăzi o mai visez. Ştia cum sunt după cum îmi auzea vocea.

Oraşul e ca nevasta sau ca un părinte. Te naşti cu el şi mori cu el. De ce sunt eu prizonierul acestui oraş? Normal, evoc oraşul Bucureşti.

Diferenţa dintre un om educat şi unul primitiv este că primul are o aplecare spre memorie. Pentru sensurile locului în care trăieşte, pentru misterele de acolo, clădirile de acolo.

Anii 1970: student la Filosofie

Alături de fiica sa, Roxana, la începutul anilor 1990 FOTO: FLORIN IARU

Sunt curios. Care este locul filosofiei în tot acest demers de recuperare a istoriei, despre care vorbiţi? Cum aţi dat la Filosofie?

Toţi părinţii îşi doresc ca odraslele lor să fie ingineri, doctori, avocaţi. Când le spui părinţilor tăi că vrei să te faci artist, ce reacţii pot să aibă? Te resping, se luptă cu tine să te convingă că greşeşti. Uite, colegul dumnevoastră (arată spre fotograful  Eduard Enea)... Ce reacţie credeţi că au avut părinţii când le-a spus că vrea să se facă fotograf? Probabil că l-au şi bătut!

Eduard Enea: Ei, nici chiar aşa...

Vreau să zic că toţi părinţii ne visează în meserii sigure, nepolitice, lejere, în care, preferabil, să faci foarte mulţi bani. Peste tot este aşa. Scrisul, arta în general, ţine de o carieră mai riscantă. Există şi un banc printre londonezi: „Cei mai buni chelneri sunt actorii“.

Ce filosofie se făcea în România de la mijlocul anilor 1970?

Multă matematică, logică, istoria filosofiei. Şi se făceau bine. Nu se făcea, în schimb, deloc, filosofie contemporană. Eu am aflat ce trebuia să aflu despre acest domeniu în primii ani de după facultate. Nici nu prea erau cărţi, ce-i drept. Când prindeai o carte bună era tocită complet, cu paginile îndoite, se vedea că trecuse prin mii de mâini.

Dar cu îndoctrinarea cum era?

Nu era deloc. Nouă nu ni s-a vorbit deloc de Lenin. S-a făcut un curs despre Marx, în schimb, pe care nu vreau deloc să-l apăr. Toată nenorocirea vine de la el, nu de la Stalin. Marx este marele vinovat pentru nenorocirea care s-a numit comunism. Dar, ca să revin, nu exista îndoctrinare şi acesta era marele merit al profesorilor care nu voiau să fie, în vreun fel, implicaţi în ideologie.

Studenţii cum erau?

Destul de modeşti. Cu o modestie provenită de la lipsa de lecturi. Pe de altă parte, pot să înţeleg lipsa asta de motivaţie. În facultate eram lipsiţi de ideologie explicită, ca să zic aşa, dar exista o mare presiune din afară, cauzată, în special, de interdicţiile impuse. Nu puteai să vorbeşti despre aia, nu puteai să faci cealaltă...

Cu ce v-a ajutat, pe termen lung, Facultatea de Filosofie?

Cu lecturi de bază. Şi cunoştinţe din domeniul istoriei ideilor foarte serioase. Eu am studiat Hegel. Pare stupid şi lăudăros astăzi. Am făcut Aristotel, Kant, Platon. Îmi aduc şi acum aminte de un subiect din anul I, despre Aristotel. Abia l-am trecut. Greu de tot... Îţi cădea un bilet. Te duceai în bancă, îţi pregăteai foile şi apoi profesorul se uita la tine 20 de minute, cât timp scriai. Şi eu sunt profesor universitar, dar nu practic deloc asta cu biletul. Încerc să provoc studentul la un dialog în examen, altfel îl descurajezi
şi-l blochezi complet.

Impresar pentru Roşu şi Negru şi Sfinx

Aţi scris patru cărţi de la teminarea facultăţii până în 1989, însă numai una a fost publicată.

Da, în 1982, „Luxul melancoliei“. Cu celelalte am avut anchete.

Haideţi să facem un mic exerciţiu. Să încercăm să descriem, chiar şi parţial, cum erau anii respectivi pentru cineva care voia să trăiască din scris.

Eu mă visasem scriitor şi mai visasem că, dacă nu mă implic în chestiunile politice, nu voi avea niciun fel de probleme. Mai eram şi uşor naiv. Mă gândeam că şi momentele grele, social vorbind, vor fi urmate de momente de relaxare. M-am înşelat. Când am dus manuscrisul pentru al doilea roman, „Playback“, am fost refuzat imediat şi pus sub urmărirea Securităţii. Toate convorbirile telefonice îmi erau înregistrate şi, când am luat dosarul de la CNSAS, am descoperit acolo toate discuţiile cu mama, pe parcursul a şapte ani, din 1982 până la Revoluţie.

Dar care era motivul pentru care vă urmăreau?

Vorbeam mai liber, vorbeam despre Lenin, Stalin, despre Revoluţia Bolşevică, schimbam cărţi cu prietenii. Refuzul cărţii a venit absolut normal. Mi-a şi zis editorul: „Domn’e, nu pot să-ţi public cartea asta. Dă-mi altceva“. Le-am trimis un roman de dragoste, „Corpuri de iluminat“. După Revoluţie, am găsit recenzia la manuscris. Pe fiecare pagină scria: „Sordid! Sordid! Sordid!“. Toată lumea îmi zice astăzi că este o carte foarte frumoasă, romantică, plină de graţie.

OK, cărţile nu vă erau publicate. Dar din ce trăiaţi?

Păi, uite, s-a tot spus că Revoluţia a prins scriitorii români cu sertarele goale. Ei, uite, pe mine nu m-a prins aşa. Le aveam pe astea două nepublicate, plus una scrisă alături de Alexandru Paleologu (n.r. – „Sfidarea memoriei“), care a fost publicată abia în 1995. Dar vă spun, şi pe atunci, ca şi astăzi, nu câştig niciun ban din cărţi. Am trei romane publicate din 2009, n-am văzut niciun leu. Şi atunci trebuia să faci alte lucruri ca să supravieţuieşti. Eu făceam, de exemplu, nişte caiete pentru teatre, programe, reprezentaţii speciale... Am fost şi un fel de impresar pentru nişte trupe celebre, Roşu şi Negru, Sfinx, le aranjam spectacole în Bucureşti, le făceam programul de concert.

„Din cărţi, nici telefonul nu l-aş plăti“

Existau scriitori ale căror cărţi nu erau publicate, care stăteau şi-şi plângeau de milă?

Evident. Domn’e, când te faci scriitor sau artist, sigur că te visezi plin de glorie şi de bani. Ca Maxim Gorki, de exemplu, care după ce a publicat „Mama“, care s-a tipărit şi vândut în tiraje fenomenale, şi-a făcut o vilă la Capri. Asta e, când condiţiile nu-ţi permit, trebuie să faci ceva ca să trăieşti, nu să plângi într-un colţ. Eu, dacă aş trăi din cărţi, n-aş avea bani nici să-mi plătesc telefonul. Am încercat televiziune, cursuri universitare, orice. Să vă spun o anecdotă: un editor din provincie şi-a făcut o editură. Şi mi-a cerut să-i dau o carte. I-am spus: „Treci pe la mine, în Bucureşti, să vorbim“. L-am primit la mine. Era impresionat de unde stau. La sfârşit, mi-a zis că venise cu bani la el. Credea că locuiesc într-un demisol şi venise să-mi dea bani de chirie. Cam aşa o duc scriitorii.

Dar aţi făcut ceva, pentru a vă întreţine, pe care l-aţi văzut ca pe o concesie, un compromis?

Tot timpul am făcut compromisuri pentru a supravieţui. Scopul este să-ţi duci existenţa dintr-o activitate care nu-ţi consumă timp. Pentru că dacă te duci opt ore pe zi la birou nu mai eşti scriitor. Problema este pentru cine scrii. În Occident există o piaţă pentru literatură. La noi există cel mai mic consum de cărţi din Uniunea Europeană.

În România, audienţele televiziunilor comerciale stau totuşi bine, consumul de platforme sociale, la fel... Nu s-a sărit cumva o etapă?

Da, s-a sărit, cea în care descoperi plăcerea lecturii. În comunism, când oamenii aveau atât de puţine lucruri de făcut, se citea mult mai mult. Ţin minte că mi se întâmpla foarte des să prind discuţii dimineaţa, în tramvai, despre nu ştiu ce carte terminată cu o seară înainte. Sau nu ştiu ce anunţ despre o nouă apariţie editorială. Acum oamenii discută despre ce văd la televizor.

„M-am întors în România să văd răul cu ochii mei!“

„Weekend Adevărul“: Când aţi ieşit în stradă, pe 21-22 decembrie 1989, v-aţi fi închipuit că o să se ajungă la etapa asta pe care tocmai mi-aţi descris-o?

E o discuţie lungă asta. Pregătesc un roman despre dezamăgirea generaţiei mele. În primul rând, eram fericit că lumea a ieşit în stradă. Aveam o vină colectivă, că noi eram cei mai fricoşi şi mai laşi din Europa, că nu eram la nivelul polonezilor care se revoltaseră. Era o vină pe care mi-o aduceam în primul rând mie însumi, dar nici prietenii mei nu erau foarte departe de astfel de convingeri. Aşa că, atunci când lumea a ieşit în stradă, m-am simţit foarte bine. Am fost în locurile cele mai periculoase ale Revoluţiei din Bucureşti, într-un fel de frenezie, fără niciun fel de frică.

Cum aţi văzut, la acel moment, combinaţia de oameni prezenţi în stradă?

Fascinantă. Eu aveam preocupările mele, de intelec-tual, să zicem, cu destinul României, raportul cu Europa, globalizarea. Dar în jurul meu erau, în mare majoritate, oameni extrem de simpli, care ieşiseră pentru libertate. „Noi de aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă!“ asta însemna: că ei erau cei legitimi acolo, în piaţă, şi nu invers. Nimeni nu-şi imagina că în două zile Ceauşescu nu va mai exista. Dacă era aşa, tot Bucureştiul ar fi fost unul revoluţionar. Toată lumea ar fi ieşit în stradă. În schimb, majoritatea stăteau la ferestre, înfricoşaţi. Sigur că toţi voiau să cadă Ceauşescu. Dar în stradă au fost câteva mii de oameni. Noi eram acolo să ne sacrificăm. Asta era în capul nostru. „Băi, ăştia vor începe să tragă în noi...“

Şi au şi tras...

Da, la miezul nopţii. Au tras cu tancurile, cu tot mecanismul militar. Am luat-o pe burtă, spre Armenească, de unde am luat un taxi spre casă. Mi-a plăcut, când m-a lăsat aici, am coborât din maşină şi taximetristul îmi zice: „Gata, mă duc şi eu la Revoluţie!“. Era ca la serviciu. M-am schimbat, am făcut un duş şi a doua zi, la 7, eram din nou pe străzi. Mi-am tras o ţinută de revoluţionar... Îmi luasem mai multe geci, dacă era să fiu bătut, să simt cât mai puţin.

Marea dezamăgire

Dar ce visaţi după căderea lui Ceauşescu?

Mi-am imaginat că România se va deschide, că va fi foarte repede recuperată de Occident, că Occidentul va fi foarte interesat să integreze România într-un plan comun de dezvoltare. Astea s-au întâmplat, dar mult mai târziu. Dacă ar fi să comparăm speranţele noastre de atunci cu situaţia de astăzi, suntem, într-adevăr, foarte înapoi.

Dar dezamăgirea între ceea ce speraţi şi ceea ce se întâmpla cu adevărat când aţi simţit-o?

Târziu. Vă zic sincer, nici măcar la Mineriadă. Eu am citit-o ca pe un atac al Securităţii, buimăcită de Revoluţie, dar cu o victorie foarte temporară. Era ca în tangoul lui Lenin: un pas înainte, doi paşi înapoi. Credeam că Revoluţia, cea adevărată, va câştiga, până la urmă. Ei bine, nu a câştigat. S-a intrat direct din revoluţie în involuţie. S-a produs un proces de vindecare treptată, foarte încet, cu întârzieri enorme şi costuri sociale de nesuportat. Iar astăzi, toţi cei din generaţia mea sunt extrem de dezamăgiţi.

Spuneţi că nu aţi simţit dezamăgirea nici măcar la Mineriadă. Dar când aţi început să vă daţi seama, totuşi, că lucrurile nu erau tocmai aşa cum visaserăţi?

Târziu. A, sau ştii când? Mi-am dat seama că România patinează în 1999-2000. Reîntoarcerea lui Iliescu. Asta după victoria lui Constantinescu în 1996, care-mi dăduse foarte multă speranţă. Mi se părea că ne aliniem la standardele europene. În acea perioadă, în întreaga Europă veniseră la putere guverne necomuniste.

Dar n-aţi fost dezamăgit şi de mandatul lui Constantinescu?

O, şi cum! În 1999-2000, odată cu revenirea lui Iliescu, am înţeles că România este o ţară mult mai complicată. Am fost de-a dreptul deprimat.

La Revoluţie îmi luasem mai multe geci, dacă era să fiu bătut, să simt cât mai puţin.

„Faceţi politică, ce mai staţi?! Luaţi puterea!“

Când aţi ieşit prima dată din ţară?

După 1990. În februarie 1990 la Budapesta, apoi în Italia, în ambele cazuri într-un fel de discuţii între intelectuali. Românii exercitau o fascinaţie teribilă în Occident, la acel moment. Străinii erau fascinaţi că tinerii ieşiseră în stradă, în ceea ce ei vedeau ca ultima mare revoluţie romantică, însângerată.

Şi cum vi s-a părut Europa, având în vedere locul din care veneaţi?

A fost un şoc. Am realizat înapoierea teribilă a României, la acel moment. Noi veneam din altă epocă. Şi uman. Eram mai tensionaţi, paranoici. Era ca şi cum ai fi fost invitat într-o casă mare, curată, la o cină cu de toate, şi tu vii direct din stradă, cu noroi pe tine.

Măcar aveam o imagine. Astăzi nu ştiu cât a mai rămas din imaginea aia eroică, de oameni capabili să iasă pe străzi pentru drepturile lor.

Nimic n-a mai rămas. Imaginea respectivă a distrus-o Mineriada. Am prins-o, în direct, la Stockholm. Se uitau la televizor oamenii ăia şi apoi se uitau la noi... Şi cu o compasiune, că veneam din lumea aia, şi ca la nişte monştri. Mi s-a oferit azil politic, dar m-am întors acasă. Eram oripilat, dar şi fascinat de ce se întâmpla aici. Eram fascinat de revărsarea răului, venisem să o văd cu ochii mei.

Cum a luat naştere revista „22“?

Păi, am făcut „Grupul pentru Dialog Social“, imediat după Revoluţie. Şi a apărut problema ce să facă acest grup. Erau oameni din diferite direcţii, veniţi spontan. Şi am zis să facem o revistă. Am propus-o, s-a acceptat. A mers. Am stat un an şi mi-am dat demisia.

De ce?

Se acumulaseră prea multe tensiuni. Oamenii nu mai erau de acord cu orientarea radicală a revistei, deşi se vindea foarte bine, se dădea de la chioşcuri la prima oră. Se schimbase şi climatul. Iar eu voiam să fac politică. Făcusem Partidul Alianţa Civică, am intrat în Convenţia Democrată şi în Parlament. Nu mai voiam să stau cu intelectualii în seră, la discuţii. Mi se păreau că altele erau urgenţele. Îmi amintesc când Adam Michnik a venit la Bucureşti. Primul lucru ne-a spus: „Păi, voi ce faceţi aici? Faceţi politică, ce mai staţi?! Luaţi puterea!“.

Ce n-a mers cum v-aţi fi aşteptat?

Cel mai rău a mers că lumea din Parlament era foarte amestecată. Din toate extracţiile sociale, din toate zonele: intelectuali, muncitori, de prin fostele uzine. Şi erau mulţi care-şi propuseseră un singur lucru: să nu se schimbe nimic! Totul era controlat cum trebuia, aşa urma să rămână!

Dar activitatea în sine din Parlament cum era?

Mai serioasă ca astăzi. Se muncea mult în comisii, în plen, discuţiile erau mai serioase. Erau mai patetice ca astăzi. Astăzi sunt mai meseriaşi, cum se zice. Şi, în plus, începuse trendul ăsta de afaceri. Îl simţeau. Începeau să înţeleagă cum se fac banii în România. Aşa au început marile privatizări şi marile tunuri, care s-au dezvoltat în anii 2000. 

Am făcut «Grupul pentru Dialog Social» imediat după Revoluţie. Şi a apărut problema ce să facă acest grup.

Bunul prieten şi dosarul de la Securitate

Portret cu portavocea în mână FOTO: MEDIAFAX

Apropo de anii 2000. Sunt două poveşti ce vă au în centru. Aş vrea să le discutăm puţin.

Vă rog.

Mai întâi, aţi afirmat, anterior, că aţi fost concediat de la Antena 1 printr-un ordin al lui Adrian Năstase. De unde aţi aflat asta?

Mi-a zis cineva de sus de tot, de la Antenă. „Nu vrea omu’“, aşa mi-au zis. Dar să ştiţi că, după ce a pierdut puterea, ne-am întâlnit undeva şi şi-a cerut scuze. Avem o relaţie decentă. Dar atunci... În patru ani, am fost dat afară de la trei televiziuni. Pe unde mă prindea Năstase, zburam.

A doua poveste este despre emisiunea din martie 2002. Cea pe care aţi ţinut-o în compania unui prieten foarte bun, Dan Oprescu, despre care aflaserăţi, anterior, că fusese informator în dosarul dumneavoastră de la Securitate.

E simplu. La un moment dat, mi-am cerut dosarul. Am aflat puţine lucruri pentru că o mare parte a arhivei care ţinea de mine şi de lumea scriitorilor s-a ars la Berevoieşti. Citind acest dosar, care nu era foarte mare – 186 de pagini, dar era doar o şesime –, am descoperit alte lucruri. Am descoperit câţiva informatori. La unul
mi-am dat seama cine este, la alţii nu mi-am dat seama. Eu nu am dat numele lui, dar cei de la GDS l-au invitat
să-şi dea demisia din grup. Şi-aici a început un întreg scandal în care eu am încercat să mă ţin deoparte... Pentru că presa a sărit pe mine: să iau atitudine, să spun ce şi cum, să-i dau numele. Numele lui însă a circulat. Mi-a fost cel mai bun prieten, cel faţă de care nu aveam niciun fel de secret, cel care venea la mine să-mi descifreze gândurile faţă de manuscrisele mele. Am fost foarte şocat, trebuie să vă spun.

Aţi vorbit cu el după?

Da, l-am invitat pe la mine s-avem o discuţie. A apărut ideea dacă ar vrea să discutăm asta public. Ca să fie ca o terapie, ca un antidot. Se întâmplase asta în Germania de Est, în care descoperirile arhivelor Stasi au provocat câteva drame. Am făcut şi noi asta. Trebuie să vă spun că atunci când am ieşit din emisie, m-am gândit că această emisiune nu trebuia să aibă loc. Lucrurile acestea ni s-au întâmplat tuturor. Vă dau un caz, dar numai numele să nu mi-l cereţi: unui domn i-a murit soţia. Un domn de 70 de ani, în vârstă. Cum avea destul timp şi făcuse puşcărie, s-a dus la CNSAS să-şi citească dosarul.

Şi-a găsit că soţia...

Stai puţin! Până să primeşti dosarul, e citit de CNSAS. Şi au văzut că soţia l-a turnat. Or, el era distrus de faptul că soţia lui a murit. Era devastat! Aşa că aveau o problemă morală imensă: să-i dea dosarul şi să-l distrugă încă o dată sau să nu i-l dea şi să-l lase cu iluzia asta până la moarte că soţia l-a iubit.

Şi ce-au făcut?

Nu ştiu. Daţi-mi voie să fiu ipocrit!

Nu i l-au dat, nu?

(face semn că nu) Şi bine-au făcut! Înţelegeţi ce fel de drame? Astea erau şi-n sufletul meu. Cum să faci? Să faci un bine public pentru ca oamenii să se ferească să mai repete aceleaşi tragedii sau să fii egoist, să ţii numai pentru tine şi să fierbi în sucul tău?

Şi astăzi, în ce relaţii mai sunteţi cu persoana respectivă?

Nicio relaţie. Ultima dată când ne-am văzut şi ne-am vorbit ca prieteni a fost în emisiune. De-atunci, niciun contact. Dar fără să existe vreun resentiment. Cred că am vorbi dacă ne-am întâlni pe stradă. ;

„Mi-a trecut glonţul pe la ureche!“

Cu Ticu Dumitrescu, Corneliu Coposu, Petre Mihai Băcanu, Sergiu Cunescu, Doina Cornea şi Radu Câmpeanu FOTO: MEDIAFAX

Cum s-a întâmplat să faceţi atâta televiziune pentru un om care, aşa cum aţi spus, nu suportă televiziunea?

Păi, m-aţi întrebat mai devreme din ce trăiesc. Am făcut-o ca un lucru de serviciu. Însă climatul s-a schimbat în aceşti ani, iar în acest climat de acum nu-mi găsesc locul, pentru că este mult prea politizat şi are o structură de clanuri: fiecare depinde de un anumit grup de interese.

La ce v-a ajutat televiziunea ca formare personală?

M-a ajutat pentru că am fost în contact cu oamenii de decizie din România şi am putut să-i frecventez şi să-i chestionez asupra lucrurilor importante. Am fost tot timpul aproape.

V-au făcut rău criticile din timpul în care eraţi la Realitatea? Că sunteţi la mâna lui Vîntu, că urmaţi ordine...

Eu n-am nicio relaţie cu Vîntu, i-am fost cel mai dificil angajat. Pe mine nu putea să mă sune şi să-mi spună să-l aduc pe cutare. Faptul c-au publicat nişte resturi de stenograme, care erau şi filate, a fost pentru că aveau intenţia să lovească în mine cei care au provocat scandalul. Dar n-am avut nicio relaţie specială cu Vîntu.

Ulterior, aţi primit o ofertă, să conduceţi Realitatea. A căzut foarte repede. Ce s-a întâmplat?

Păi, s-a prăbuşit Realitatea. N-am ajuns la un acord. Atunci când s-a pus discuţia independenţei mele absolute în ceea ce priveşte programele, nu s-a putut garanta. Era un fel de cenaclu: ne întâlneam şi discutam despre asta. A venit Ghiţă, apoi Schwartzenberg.

Regretaţi?

O, cum să regret? Mi-a trecut glonţul pe la ureche! (râde) Nu poţi să te bagi într-un proiect dacă nu eşti stăpân pe decizie. Altfel, devii instrumentul cuiva şi nu ştiu dacă vrei. Sau eşti un mercenar care-o face pe bani şi-atunci spui: „Cât plăteşti, nene?“. Eu n-am ajuns niciodată la discuţia asta. Eu niciodată n-am cerut bani. Am
luat cât mi s-a dat.

Era un fel de cenaclu: ne întâlneam şi discutam despre asta. A venit Ghiţă, apoi Schwartzenberg.

Informatorul mi-a fost cel mai bun prieten, cel faţă de care nu aveam niciun fel de secret, cel care venea la mine să-mi descifreze gândurile faţă de manuscrisele mele. Am fost foarte şocat, trebuie să vă spun.

Ultima dată când ne-am văzut şi ne-am vorbit ca prieteni a fost în emisiune. De-atunci, niciun contact. Dar fără să existe vreun resentiment.

Acest articol a apărut în „Weekend Adevărul“