Jan Cornelius, autorul volumului „Eu, Dracula şi John Lennon: Povestirile unui trăitor şi uluit observator în România comunistă şi în mirificul Occident“ FOTO: Florin Lăzărescu

Jan Cornelius (67 de ani), scriitor de limbă germană şi traducător, originar din România, povesteşte despre mult-visata ieşire din ţară, în 1977, şi despre primii ani în Germania. Şi-a continuat studiile la Universitatea din Düsseldorf, timp în care a făcut diverse munci fizice; a fost profesor la liceu, iar, peste ani, a publicat volume de proză satirică şi cărţi pentru copii la edituri mari de acolo.

Jan Cornelius, premiat în Germania şi în Austria, s-a mutat de la Est la Vest în decembrie 1977. Veţi citi în interviul de mai jos – ne-am întâlnit pe Skype – cum a primit paşaportul când îşi pierduse orice nădejde şi cum, înainte de căderea comunismului, a renunţat la cetăţenia română şi s-a întors din Germania, unde locuieşte de-atunci, să-i viziteze pe cei rămaşi în ţară. La Reşiţa a crescut, a citit primele volume care l-au trimis dincolo de graniţele României, semnate de autori precum Mark Twain şi Jules Verne, şi tot acolo a învăţat germană. Vorbea limba acasă, cu mama lui, nemţoaică, însă nu la fel de fluent ca româna şi franceza. Până să iasă din ţară, dezamăgit că era doar profesor de franceză şi că, din pricina contextului socio-politic, n-avea un viitor aici, s-a desprins câteva săptămâni din viaţa de zi cu zi şi s-a internat la Spitalul de Psihiatrie Gătaia. Altfel nu se putea. Dar, odată ce a plecat, a avut alte şanse. În Germania, pe lângă volumele scrise, a tradus din română cărţi precum „Sunt o babă comunistă“ şi „Cum să uiţi o femeie“, ambele ale lui Dan Lungu, şi a colaborat cu posturi de radio naţionale. 

„Weekend Adevărul“: Vă propun să ne plimbăm cu gândul prin Reşiţa, unde aţi copilărit. Cum vă amintiţi oraşul de odinioară?

Jan Cornelius: Mi-l amintesc ca pe un oraş cenuşiu, înconjurat de dealuri. Am copilărit la Reşiţa, dar vacanţele le-am petrecut la Timişoara, la bunici. Când nu eram la şcoală, eram pe acele dealuri. Atunci furam cireşe, fumam. Prin clasa a III-a, cumpăram cu încă un prieten câte o ţigară la bucată şi mergeam pe deal să fumăm. Era unul dintre ritualurile magice ale copilăriei! Şcoala era undeva în centru, dar acum nu mai e, în schimb, Casa de cultură de vizavi – o clădire imensă şi nu pentru că mi se părea mie atunci; am revizitat-o anul trecut –, unde era şi biblioteca, încă există. Deşi sună doct, biblioteca era unul dintre punctele centrale. Am descoperit-o chiar în clasa a III-a. Erau mii de cărţi pe care nu le găseam nici la librărie, nici acasă – părinţii mei erau oameni simpli şi nu aveau Jules Verne sau Mark Twain. Îmi aduc aminte că am fost cu un prieten care era cu un an mai mare, că ne-am înscris şi că aveam voie să împrumutăm cel mult două cărţi. Am împrumutat fiecare câte două, ştiu că una dintre ele era „Morcoveaţă“ a lui Jules Renard, ne-am dus acasă şi în următoarele patru-cinci zile am citit fiecare cărţile noastre şi le-am şi schimbat între noi. S-a scurs cel mult o săptămână şi ne-am dus înapoi cu ele. Când ne-a văzut, bibliotecarul ne-a spus: „Eu nu am timp de pierdut. Nu puteţi să vă jucaţi aici, să luaţi 

cărţile şi să le aduceţi înapoi când vi se năzare. Luaţi-le frumos, citiţi-le şi le aduceţi“. I-am zis că le-am citit pe toate patru. Am continuat să împrumut cărţi de acolo şi asta a avut o influenţă fundamentală asupra evoluţiei mele ulterioare. Nu vă povestesc despre arhitectura oraşului, despre furnale, de exemplu, pentru că asta mă interesa mai puţin. Cred că fiecare dintre noi are o altă viaţă unde înregistrează din realitate ce îi convine sau ce este tipic structurii lui. Era posibilă o viaţă intensă, foarte colorată, dar asta se petrecea mai puţin în realitate şi mai mult în acea lume paralelă. O să zic o vorbă mare: aveam evadarea prin artă. Noi, copiii, o făceam în felul nostru: prin filme, cărţi, de pictat n-am pictat.

Mergeaţi, carevasăzică, la cinematograf?

Erau nişte cinematografe în oraş care difuzau, în anii ’60, preponderent filme sovietice, dar şi comedii cu Stan şi Bran. În ciuda propagandei feroce, din instinct, le deosebeam. 

Spuneaţi că n-aţi pictat, dar aţi cântat la vreun instrument muzical?

Da, e o poveste tipică, de când copilul nu îşi cunoaşte interesele, ci numai instinctele şi vrea să se joace. Părinţii m-au întrebat la ce instrument aş vrea să cânt şi m-am decis pentru pian. De ce am ajuns tocmai la pian? Nu ştiu, cred că era instrumentul cel mai la îndemână. Asta nu înseamnă nicidecum că fiecare avea un pian acasă, dimpotrivă. Eu nu am cunoscut pe timpul acela la Reşiţa pe nimeni care sa aibă unul. Erai bucuros dacă ţi se cumpăra o minge. Dar exista un pian la Şcoala de Muzică şi, dacă te duceai acolo, puteai învăţa să cânţi. Sau nu, în cazul meu. Am dat examenul de admitere, am început şi, după două-trei ore, am tras concluzia că mă plictisesc de moarte. Plecam cu „Metoda de pian“ de acasă, dar în loc să mă duc la Şcoală, mă duceam la un prieten cu care, v-am povestit mai-nainte, mergeam pe deal. Când trecea ora, mă întorceam acasă, bineînţeles, cu „Metoda de pian“. Treaba asta am practicat-o vreun an. Am scăpat de pian până la urmă, dar astăzi, dacă am lecturi şi vreau şi muzică, ca să fie mai colorate, lucrez cu un prieten pianist. Ar fi fost frumos dacă aş fi ştiut să cânt. Mai

citeam un pic, mai cântam, făceam multitasking.   

„Tu spui tot felul de bancuri pe aici. 

Sfatul meu e să nu o mai faci“

Ascultaţi atunci muzică la radio?

Între 7 şi 12 ani, era muzică uşoară la radio şi nu ascultam, dar, în adolescenţă, la Timişoara, la bunici, se asculta şi Radio Viena. Când aveam 16-17 ani, Jimi Hendrix, Rolling Stones, Beatleşii ajungeau în România fie prin discuri aduse din Vest, fie prin Radio Europa Liberă. În plus, aveam prieteni chitarişti care formaserăm un grup unde făceam un schimb intens de experienţă atât verbal, cât şi în ce privea magnetofonul, aşa că ascultam cu sfinţenie melodiile acelea din Vest, ceea ce s-a prelungit şi în perioada facultăţii. Trăiam cu un picior în Vest şi, de aceea, remarc, în timp ce povestesc, că era mereu undeva viaţa asta paralelă cu realitatea. Aş fi preferat în perioada aia să fiu la Woodstock sau la un concert real al Beatleşilor, dar a fost bine şi aşa. 

(La 3 ani FOTO: Arhiva personală Jan Cornelius)

În Germania, după căderea zidului Berlinului, au apărut diverse cărţi de bancuri politice, din Germania Democrată, nu din cea Federală. Erau poante cu Adenauer, Churchill. Una dintre cele de succes a fost un desen al lui Karl Marx, cu barba lui stufoasă, spunând ceva de genul: «Sorry, băieţi, a fost numai o idee». 

Părinţii dumneavoastră erau supăraţi pe comunişti?

În familie îi mai înjura taică-miu, dar asta deja când aveam vreo 16 ani şi ştiam să mă controlez. Nu era o temă pe care să o dezbaţi în familie, însă era o nemulţumire pe care o avea toată lumea şi se mai aruncau vorbe. Bineînţeles că exista o formă de evadare: bancurile despre Ceauşescu, despre partid. Nu mă urcam pe o masă în piaţa publică să zic bancuri, dar le povesteam între prieteni. Îmi amintesc că, înainte de a pleca din România, un coleg, profesor de română, mi-a spus la şcoală, în cancelarie: „Tu spui tot felul de bancuri pe aici. Sfatul meu e să nu o mai faci“. Ideea era că putea să mă toarne cineva, dar nu l-am întrebat cine, că oricum ştiam că nu o să-mi spună. Poate o fi fost chiar el. Nu înseamnă că am murit de frică şi că m-am dus acasă şi am tremurat sau că aş fi încetat să spun bancuri. Totul era permis atât timp cât nu deveneai periculos. Dacă cineva dădea un interviu deschis la Europa Liberă, trebuia să se gândească că i se poate întâmpla orice. Nu ca în anii ’50, când erau omorâţi oameni pe stradă, dar putea fi luat la întrebări sau bătut. În Germania, după căderea zidului Berlinului, au apărut diverse cărţi de bancuri politice, din Germania Democrată, nu din cea Federală. Erau poante cu Adenauer, Churchill şi unele privind trecutul. Îmi amintesc că una dintre cele de succes – mi-a plăcut mult – a fost un desen al lui Karl Marx, cu barba lui stufoasă, spunând ceva de genul: „Sorry, băieţi, a fost numai o idee“. În fond, îşi

cerea scuze pentru marxism-leninism. 

(FOTO: Jan Cornelius, în adolescenţă) 

Imaginaţia din „închisoarea ţării“

În copilărie vă plăcea să citiţi. Vă imaginaţi atunci că peste ani o să scrieţi cărţi?

M-au pasionat întotdeauna cărţile şi aici aveam şi marile succese la şcoală, pentru că citisem mai mult decât colegii, iar profesorii erau plini de admiraţie. Visul era să lucrez cu cuvintele, dar era exclus. E ca şi cum aţi vrea acum să practicaţi meseria de înger, să zburaţi deasupra Bucureştiului în fiecare seară, la modul realist. Vă daţi seama că nu e posibil, dar ştiţi că e posibil în Patagonia şi poate o să vă gândiţi cum să ajungeţi acolo să faceţi asta. Tot ce apărea în presă era la fel: limbă de lemn. Exista revista „Luceafărul“, unde mai apăreau poezii şi articole. Îmi aduc aminte că Manolescu scria pe timpul acela nişte articole faine. Trimiteam şi eu la poşta redacţiei şi cred că mi-a răspuns Fănuş Neagu o dată. Dar Ceauşescu fusese în Coreea de Nord, prin ’71, şi a venit înapoi cu ideea că totul trebuie să aibă de a face cu comunismul. Oricine se gândea un pic îşi dădea seama că perspectivele nu mai existau, că totul trecuse la o cenzură absolută. Nu puteai să spui că anul viitor sau peste doi ani se schimbă lucrurile. Din fericire, am putut să plec la sfârşitul anilor ’70. Până atunci, am studiat franceză-română la Timişoara, iar prin literatura franceză am avut mereu acces la o deschidere spirituală universală, însă din închisoarea ţării nu se putea scăpa numai prin imaginaţie. Riscai să devii complet nebun sau, în orice caz, deprimat. După ce am absolvit facultatea, am lucrat ca profesor de franceză, ceea ce a fost OK, dar eu nu voiam să fac asta, ci să scriu pentru un public, nu numai pentru sertar. 

„Am primit nişte calmante şi nu mai aveam treabă cu nimic“

FOTO: Ayse Yavas

Înainte să plecaţi din România, aţi fost cu adevărat deprimat?

Da. Între Timişoara şi Reşiţa, există această localitate, Gătaia, unde era o clinică de psihiatrie înconjurată de păduri. Am făcut o depresie din cauza deznădejdii şi a lipsei de orizont şi nu era o decizie pe care o puteam influenţa, pentru că nu exista alternativă. Alternativa era să o ştergi peste graniţă, ceea ce iarăşi nu prea era posibil. Mi s-a spus întotdeauna că am o sensibilitate prea mare, că unii sunt mai duri şi nu pică, dar eu am picat. Aşa am ajuns acolo şi am stat două-trei săptămâni. Am primit nişte calmante şi nu mai aveam treabă cu nimic, mă plimbam şi mă uitam la copaci. O dată pe săptămână, mă întâlneam cu o psihologă, cu care povesteam despre cai verzi pe pereţi. Eram, deci, scos din producţie ca să ajung la alte gânduri. I-am povestit şi Hertei Müller despre Gătaia, când a avut o lectură aici (n.r. – în Germania). Nu o cunoscusem în Timişoara, pentru că era cu trei ani mai tânără, dar aveam nişte prieteni comuni. M-a întrebat atunci dacă m-au internat cu forţa şi i-am explicat că eu am vrut să mă duc. 

Nu s-a gândit nimeni din jur că depresia aceea era un moft?

Foarte multe lucruri se petrec, în primul rând, în capul nostru. Când vorbeşti despre un lucru care ţi se pare grav şi îl articulezi, devine poate mai puţin grav, în funcţie de reacţiile celorlaţi. Când m-am întors la şcoală la Anina, m-am gândit: „Cum o să se uite toţi la mine acum şi ce or fi zicând?“. S-au uitat prietenos şi nu s-a schimbat nimic. Iar prietenii mă înţelegeau perfect. 

La 21 de ani, la cenaclul Echinox din Cluj

Făceaţi naveta de la Reşiţa la Anina, unde lucraţi? 

Mă mai duceam la Reşiţa în weekend şi în rest stăteam acolo. Erau vreo trei ore cu autobuzul, din cauza drumului şerpuit. Nu se putea face naveta zilnic. 

„Te trezeşti brusc că ai câştigat“

În cele din urmă, aţi reuşit să ieşiţi din ţară. Cum a fost momentul când aţi primit paşaportul?

A fost un şoc. E ca atunci când joci la Loto. Joci, ştii că n-ai nicio şansă şi te trezeşti brusc că ai câştigat. În primul rând, nu mă aşteptam şi, apoi, îmi era frică să nu vină cineva în ultima clipă şi să îmi spună: „Ia dă tu paşaportul încoace, doar nu crezi că te lăsăm să pleci“.

Cum aţi făcut rost de el? 

Îi dădeam ore de franceză fiului primarului-adjunct, cred că era funcţia, care era prin clasa a VII-a. Pe tatăl lui l-am întâlnit o singură dată şi, în cele trei-patru minute cât am stat de vorbă, mi-a făcut o impresie bună, chiar dacă făcea parte din conducerea sistemului. A apărut într-o seară, când eu plecam, şi mi-a spus: „Vă mulţumesc că îmi ajutaţi fiul, că faceţi ceva pentru noi. Dacă pot să fac şi eu ceva pentru dumneavoastră, vă rog să îmi spuneţi“. Încercând marea cu degetul, i-am răspuns: „De trei ani tot depun cerere să plec în Franţa în vizită şi ăştia cred că râd de mine, pentru că îmi cer să dau dovadă că posed valută. Şi nu am. Sunt profesor de franceză şi am prieteni care mă invită acolo. Aş fi vrut să merg câteva zile“. M-a trimis joi la ora 14.00 la un ghişeu. I-am mulţumit şi, când am ieşit afară, credeam că m-a bătut cineva în cap. Am zis că nu se poate. Dar culmea este că a fost aşa: în decurs de o săptămână am primit paşaportul. 

„Soţia mea a fost chemată la Securitate, i s-a propus să divorţeze pe loc“

La o lectură publică, în München, anul trecut

Când v-aţi mutat în Germania, v-a fost greu să vă despărţiţi de fiica dumneavoastră şi de soţie?

Da, copilul avea 2 ani, însă nu exista alternativă. Cred că nu s-ar fi bucurat nimeni de mine în anii ăia, dacă aş fi rămas. Exista şi speranţa reîntregirii familiei, care se practica şi funcţiona. Dar trebuia, în primul rând, să pleci. Exista un risc mare şi nu era cale de întoarcere, însă, comparând acest risc cu realitatea pe care o aveam în faţă, cred că prima posibilitate era cea pentru care trebuia să mă decid. N-a durat nici doi ani până au venit. Soţia mea a fost chemată atunci la Securitate, i s-a spus că soţul ei este un trădător, i s-a propus să divorţeze pe loc, iar ea a răspuns că s-a gândit să nu. După aceea a fost lăsată în pace. Eu am depus aici cerere de reîntregire a familiei, pentru că mi s-a recunoscut germanitatea; pe timpul ăla, Guvernul german cumpăra germanii din Est. 

V-aţi angajat după ce aţi ajuns acolo?

Prima dată am făcut o şcoală intensivă de limbă germană. Vorbeam germana, puteam să am conversaţii şi citeam ziarul, deşi nu înţelegeam toate cuvintele. În viaţa casnică din România nu era loc pentru filosofie abstractă. Când termenii deveneau abstracţi, se reduceau la cuvinte româneşti şi era un amestec. Mama e nemţoaică, iar germana de acasă era restrânsă şi în dialect, seamănă mult cu cea din Viena. Studiile le făcusem în română, scriam şi gândeam întâi în română. În germană ştiam topica, dar nu aveam plăcerea de a scrie pe care o aveam în franceză sau română. Apoi, am avut o bursă din partea statului german pe care trebuia să o dau înapoi după angajare şi m-am înscris la Universitate, pentru că îmi trebuia a doua specializare ca să predau. Aveam franceză cu română, dar româna nu se preda, aşa că am ales engleză. Nu făcusem nicio oră de engleză la şcoală, ceea ce nu interesa pe nimeni; te puteai înscrie oriunde dacă erau locuri. Totuşi, ştiam binişor engleza, pentru că am învăţat după ce am terminat facultatea în ţară, dintr-o carte: „Învăţaţi engleza fără profesor“. Mai ştiam din textele Beatleşilor, de la Rolling Stones. Pentru că la facultate aveam şi zile libere, în timpul ăsta am avut diferite joburi: am cărat mobilă, am descărcat  sticle de Coca-Cola şi am dat ore de franceză în particular. 

Acum câţiva ani l-am întrebat (n. r.  - pe Livius Ciocârlie): «Ce mai faceţi? Nu v-am mai văzut de un car de vreme». Şi zice: «Tu nu m-ai văzut pe mine, dar eu te-am văzut pe tine. Acum vreo şapte ani m-am dus să-mi văd actele la Securitate şi tu erai acolo în vreo 30 de poze».

La Paris, la Virgil Tănase 

În Franţa v-aţi mai dus?

În ’78 m-am dus la Paris cu 200 de mărci, banii pe care mi i-a dat fosta mea dirigintă din Reşiţa, care locuia la Essen, în Germania, cu soţul ei şi copiii, atunci studenţi. M-a primit la ea, pentru că nu aveam unde să stau. M-am dus până la Paris, unde l-am contactat pe scriitorul Virgil Tănase, care fusese mazilit de la Bucureşti la Reşiţa, pentru că îndrăznise să protesteze împotriva comunismului. A lucrat la Reşiţa ca regizor la Teatrul de Stat, iar eu eram proaspăt absovent de facultate şi profesor. Aveam 25 de ani. Îl admiram mult pentru că dădea interviuri la Europa Liberă, riscându-şi libertatea şi poate chiar viaţa; nu era exclus ca unuia ca el să i se întâmple un accident. La Reşiţa, însă, nu l-am întâlnit personal, îl admiram din umbră. Dar, când am fugit în Germania, ştiam pe dinafară numărul lui de telefon de la Paris, unde fusese, între timp, exilat. Numărul îl aflasem de la o actriţă din Reşiţa, înainte de-a fugi. aşa că l-am sunat şi apoi ne-am întâlnit. Am fost la el acasă – locuia într-o mansardă cu familia – şi la un moment dat m-a întrebat: „Nu vrei să vii cu mine la un cerc literar? O să citesc din noua mea carte“. Ne-am dus într-o locuinţă din nu ştiu ce cartier din Paris şi acolo erau Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma şi un tânăr care îşi dădea doctoratul la Eliade. Am picat ca musca în lapte şi am ascultat ce a citit el dintr-un roman. Dar nu s-a întâmplat nimic spectaculos atunci. 

Alături de scriitorii Ioana Nicolaie şi Mircea Cărtărescu 

După plecarea din decembrie 1977, când aţi revenit prima dată în România?

Relativ repede, cred că în ’81 sau ’82. Voiam să mă întorc chiar mai devreme. Am vorbit înainte la telefon cu o prietenă din Heidelberg, care fusese şi ea stabilită la Timişoara şi locuia atunci aici, şi i-am spus: „Uite, m-am gândit să mă duc în vizită în România“. „Când?“, m-a întrebat. „Peste două-trei săptămâni.“ „Ai renunţat la cetăţenia română?“„Nu.“ „Cum o să te duci acolo, că te ţin ăia?“ Apoi, am depus cererea de renunţare la cetăţenia română, care s-a aprobat. Trebuia să plăteşti 600 de mărci. Cetăţenia germană o primisem. Cândva, după ce am ajuns la Timişoara, maică-mea mi-a zis: „Vecinii spun că vizavi stau doi tipi după perdea şi te pândesc“. „Sunteţi cu toţii paranoici, dar vă înţeleg. Nu suntem în Kafka, nu mă urmăreşte nimeni.“ Şi mi-am văzut de treabă liniştit. Până mai târziu, când am primit o scrisoare de la Livius Ciocârlie, conferenţiar universitar în Timişoara când eram student şi pe care îl vizitam, unde mi-a spus: „Te rog să nu mai treci pe la mine, pentru că, dacă ne vizitezi, avem probleme“. Acum câţiva ani l-am întrebat: „Ce mai faceţi? Nu v-am mai văzut de un car de vreme“. Şi zice: „Tu nu m-ai văzut pe mine, dar eu te-am văzut pe tine. Acum vreo şapte ani m-am dus să-mi văd actele la Securitate şi tu erai acolo în vreo 30 de poze. Cum stăteai la Groapa – un restaurant bodegă – şi beai bere“. Îmi descria tot felul de situaţii şi am recunoscut perioada aceea. Când maică-mea îmi spunea că ăia stau după perdea şi mă urmăresc, iar când plec, pleacă după mine, am crezut că sunt ei paranoici.   

V-aţi cerut dosarul la CNSAS?

L-am cerut de aici, în scris, şi mi-au spus că nu există dosar, ci numai nişte notiţe la Ministerul de Interne. Nu ştiu ce s-a întâmplat, s-or fi distrus mai multe dosare în perioada aia. 

La Revoluţie: „M-am dus la Ambasada României de la Bonn, unde se adunaseră mulţi români“

Beatleşii pe care-i asculta cu drag în adolescenţă 

Când a fost Revoluţia în România, ce făceaţi?

Ne uitam la televizor. Era incredibil. Faptul că a căzut acest regim a fost extraordinar! Aveam vreo două ore de înregistrare, pentru că nu s-a transmis niciodată atât despre România. După aceea, m-am dus la Ambasada României de la Bonn, unde se adunaseră mulţi români. Pur şi simplu, simţeai nevoia să faci ceva, să participi. Îmi amintesc exact ziua aceea, de pe timpul lui Helmut Kohl. Venise la ambasadă ministrul Muncii şi al problemelor sociale, Norbert Blüm, să se adreseze românilor. Era sincer emoţionat şi a început prin a spune că vorbeşte în numele Guvernului german. A ţinut un discurs improvizat, direct şi simplu, entuziast, prin care şi-a exprimat bucuria şi i-a felicitat pe cei adunaţi acolo pentru ce se întâmpla în ţara lor. Am fost foarte mişcat.

(Bucurii de la FILIT din acest an FOTO: Andi Spot)

Povestiţi-mi cum aţi ajuns să scrieţi volumul „Eu, Dracula şi John Lennon: Povestirile unui trăitor şi uluit

observator în România comunistă şi în mirificul Occident“? 

Am publicat mai multe cărţi în Germania în decursul anilor, cărţi pentru copii şi cărţi satirice pentru adulţi, în care România nu a apărut niciodată. Chiar m-a întrebat un tip de aici de la o instituţie: „Tu vii din România şi nu vorbeşti niciodată despre asta?“ A fost o întrebare interesantă, pe care nu mi-o pusesem, dar probabil că trăiam în realitatea de aici. Era şi o voinţă puternică de a trăi aici, fără să fac trimiteri nostalgice la trecut. La un moment dat, însă, am avut o oarecare problemă. Lucram pentru radio WDR, un post naţional, unde aveam o rubrică satirică. Pentru că acum e peste tot în lume tendinţa de a nivela lucrurile, s-a trezit unul dintre redactori să-mi spună: „Ai un mic accent când vorbeşti în germană şi nu avem nevoie de accente din astea“. Au trecut prin situaţii asemănătoare şi nişte prieteni din nordul Germaniei, care aveau accentul din nord. I-am răspuns că ăsta sunt eu şi că nu o să-mi spună cum să accentuez cuvintele, că n-am avut astfel de probleme cu nimeni şi nici nu o să le am. Ceea ce s-a terminat într-un mic dezastru, pentru că nu a cedat nimeni. Atunci am spus că trebuie să fac ceva. Într-o bună zi, am scris o schiţă unde povestitorul era un tip din România care vorbea despre accentul lui în mod umoristic. I-am trimis-o unui redactor căruia i s-a părut că are umor şi m-a poftit la înregistrare. Am citit – nu putea să-l citească altcineva cu acel accent, un neamţ, de exemplu – şi a fost unul dintre textele mele de succes. Nu mă aşteptam la ecoul ăsta, iar, în timp, am ajuns la nişte concluzii: oamenii vor să audă lucruri autentice povestite cu empatie şi convingător. Am descoperit foarte târziu, iată, un fel de a povesti pe care îl practicam în cotidian, dar nu şi în literatură. Am continuat pas cu pas pe filiera asta şi am avut o rubrică pe canalul WDR 5, după soluţionarea fericită a conflictului cu ei,  cinci ani, o rubrică bilunară „Est-Vest“. Avea, în medie, 400.000 de ascultători, iar comentariile, vesele şi triste, erau despre România şi Germania. Lucruri concrete, fără să arăt cu degetul sau să moralizez, dar cu scopul de a face oamenii să râdă şi, în acelaşi timp, să-i pună pe gânduri, să îşi dea seama: „A, asta mi s-a întâmplat şi mie“. Este calea prin care am ajuns să semnez şi această carte şi deodată m-am trezit într-un sector, de fapt, foarte personal. Trebuie să fie, însă, genul de scriitură care ţi se potriveşte şi vine din suflet. Dacă m-ar fi întrebat cineva acum cinci ani, de exemplu, dacă aş putea să scriu ceva despre mine, aş fi răspuns: „Doamne fereşte!“. Dar acum mi se pare interesant când oameni ca dumneavoastră, mai tineri sau de vârsta mea recunosc lucruri din viaţa lor sau sunt curioşi să afle altele. Iar efectul cred că e îmbucurător, pentru că oamenii, după ce citesc, reflectează. Nu spun în carte: „Uite, aşa a fost în trecut şi voi habar n-aveţi“. Multe întâmplări au loc şi astăzi: vezi români în Germania, vezi ce se întâmplă la Poliţie. Toate astea sunt nişte pietre de mozaic care dau o imagine est-vest, ieri-astăzi, aşezate astfel încât să fie uşor de citit.   

Până acum, aţi avut vreodată sentimentul că nu aparţineţi de Germania?

Am avut de multe ori sentimentul că nu aparţin de Germania, dar am avut şi sentimentul că nu aparţin de România. Încercând să fiu lucid şi realist, dincolo de proiecţiile noastre şi de ce ne-am dori, întrebarea este: „Ne simţim bine pe această lume?“. Nu obişnuiesc să spun că Germania nu este pentru mine sau că România nu este pentru mine, că acolo este bine şi dincolo nu este. Fiecare dintre lumi are avantajele şi dezavantajele ei şi depinde de noi ce căutăm şi care sunt valorile noastre. Acum nu mai e ca în comunism; putem să ne mişcăm de la Est la Vest şi înapoi. Mi se pare pozitiv că generaţia tânără din România, cei care au între 20 şi 40 de ani, nu se deosebeşte de oamenii din Vest. Faptul că au călătorit, dar şi alţi factori au avut un impact enorm asupra lor. De exemplu, să ne gândim la mişcarea #Rezist – nu mai prinde manipularea. Păcat că încă există diferenţa economică puternică între Est şi Vest. 

Spuneţi-mi, cum aţi perceput alegerile parlamentare din Germania din acest an?

Eram sigur că Merkel va câştiga alegerile, că poporul german e un popor cu un bun exerciţiu al democraţiei, care e în stare să gândească raţional când e vorba de situaţii fundamentale. Şi aşa s-a întâmplat – am votat prin corespondenţă, pentru că eram la Iaşi în perioada respectivă. A fost, însă, un mic procentaj totuşi prea ridicat pentru acest partid de dreapta. Văd că în Germania pericolul naţionalismului extrem, aşa cum e practicat la ora actuală în Ungaria, Rusia şi Polonia, există într-o măsură mult mai mică, pentru că, după Al Doilea Război Mondial, problemele astea au fost mereu dezbătute aici şi puse pe masă deschis.

CV

Numele: Jan Cornelius 

Data şi locul naşterii: 24 februarie 1950, Reşiţa 

Studiile şi cariera: 

A absolvit Universitatea de Vest din Timişoara, unde a făcut studii de franceză, după care şi-a completat studiile cu limba engleză la Universitatea Heinrich Heine din Düsseldorf şi la University of Stirling, în Marea Britanie.

În Germania, a publicat volume de proză satirică, cărţi pentru copii şi poezii. 

A colaborat la reviste satirice germane şi elveţiene şi la posturi de radio naţionale din Germania şi Elveţia, pentru care a scris comentarii şi piese radiofonice. 

În România, a publicat, în 2016, la Editura Humanitas, volumul „Eu, Dracula şi John Lennon: Povestirile unui trăitor şi uluit observator în România comunistă şi în mirificul Occident“. 

A fost distins, printre altele, cu premiul I la concursul de autori al landului german Renania de Nord – Westfalia, cu o menţiune a Ministerului Culturii din Austria şi cu o menţiune a Asociaţiei Profesorilor din Bavaria. 

Locuieşte în: Düsseldorf