S.O.S. bisericile Olteniei!

Patrimoniul ecleziastic al Olteniei e în pericol. O dovedeşte fără drept de tăgadă o lucrare publicată recent, care inventariază, judeţ după judeţ, biserici-monument istoric din zonă, laolaltă cu problemele acestora. „Un spectacol înfiorător, care nu este demn de o instituţie ce-L slujeşte pe Dumnezeu şi oamenii", notează Adrian Gheorghe, autorul, cu privire la starea deplorabilă în care se găsesc, de pildă, cele pe

Potrivit tradiţiei româneşti, tot ce avea mai bun o comunitate era investit în locaşul reprezentativ - biserica; acest lucru a fost unul cotidian până în epoca modernă. Că patrimoniul ecleziastic nu mai reprezintă însă, în timpurile noastre, o prioritate o arată şi lucrarea publicată recent, S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei. De dimensiuni reduse, cartea deschide o cutie a Pandorei cât priveşte bisericile de patrimoniu ale zonei. E drept, nu-şi propune să trateze exhaustiv problema acestora (nici nu avea cum; s-a născut în urma unui proiect de voluntariat şi reprezintă, aşadar, un început), dar dovedeşte interesul pentru valorile care dau greutate istoriei românilor.

Renunţând la mitizări inutile şi cu puţinele resurse pe care le-a deţinut, autorul, Adrian Gheorghe (şi O.N.G.-ul pe care îl conduce, Alexis Project), a adunat informaţii preţioase despre bisericile incluse în patrimoniul naţional din zona Olteniei, dintre care, cele mai multe, sunt total necunoscute publicului şi se află într-o avansată stare de degradare.

Cine e de vină?
Obiectivul principal al lucrării este, aşadar, acela de a prezenta situaţia dezastruoasă în care se află bisericile monument istoric ale Olteniei, situaţie determinată de indiferenţa, ignoranţa şi pasivitatea persoanelor fizice şi juridice care deţin prerogative în administrarea bunurilor imobile şi mobile religioase incluse în Lista Monumentelor Istorice.
Adrian Gheorghe identifică, astfel, o serie de vinovaţi: „există entităţi desemnate legal din rândul Bisericii Ortodoxe, ale administraţiei locale/centrale, precum şi instituţii descentralizate teritoriale aflate în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, ce nu îşi exercită optim atribuţiile specifice pentru salvarea şi prezervarea patrimoniului naţional religios. Asistăm astfel la imagini cu biserici «jupuite», fresce/elemente de mobilier/structuri de rezistenţă distruse, termopane montate pe monumente de secol XVIII, instalaţii electrice sau de climatizare fixate impropriu în zidăria originală, icoane şi cărţi de patrimoniu naţional depozitate în condiţii improprii sau înstrăinate către persoane fizice neautorizate". Autorul menţionează demersul Mitropoliei Olteniei, administratorul obiectivelor de patrimoniu menţionate, de a iniţia proiecte de restaurare, însă surprinde greutatea cu care se implementează acestea din cauza insuficienţei resurselor financiare.

Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii

Important e însă altceva: S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei nu se opreşte, în cele mai multe dintre cazuri, asupra monumentelor emblematice ale zonei (care arată cât de cât satisfăcător), ci mai cu seamă asupra acelora pe care turistul le „ratează", adesea pentru că nu le cunoaşte. Deşi pentru mulţi dintre noi indicativul categorie B, cu care sunt prezentate aceste imobile în Lista Monumentelor Istorice, atrage după sine ideea că bisericile cu pricina sunt mai puţin importante decât altele, trebuie să ştim că ele reprezintă totuşi o altă istorie, nu mai puţin semnificativă; istoria celor care nu au domnit, care nu au avut resurse suficiente pentru a ridica monumente unicat, dar au ridicat totuşi locaşe de cult, a căror putere în viaţa comunităţii nu poate fi pusă sub semnul întrebării.
Cartea trage un semnal de alarmă şi asupra faptului că nu există un inventar complet al bunurilor mobile şi imobile aparţinând patrimoniului naţional bisericesc din zona Olteniei. Ne permitem să completăm afirmaţia cu o alta: un astfel de inventar nu s-a realizat în majoritatea protopopiatelor din ţară.

Lucrarea care stă la baza acestui articol a apărut în cadrul unui proiect de voluntariat desfăşurat de O.N.G.-ul Alexis Project, condus de Adrian Gheorghe. În cele 90 de pagini ale sale, cartea se constituie într-un semnal de alarmă privind degradarea patrimoniului ecleziastic al Olteniei (judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt).

În judeţul Dolj nu există probleme mici
Lucrarea are, aşadar, în vedere elemente ale patrimoniului ecleziastic din cele cinci judeţe care formează regiunea Olteniei: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt. Judeţului Dolj i s-a acordat cea mai mare atenţie (probabil în funcţie de cum s-a reuşit realizarea documentării), iar autorul menţionează un număr de 10 biserici şi ansambluri care au nevoie de reparaţii urgente, cele mai multe incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria B: biserica „Înalţarea Domnului" din comuna Gruiţa, biserica Sfântul Pantelimon din satul Goieşti (1816), Mănăstirea Sadova (secolul XV, una dintre primele construcţii ale lui Matei Basarab), imobilul care adăposteşte fondul de carte rară al Mitropoliei Olteniei de la Mănăstirea Jitianu (clădire încadrată în categoria A), biserica „Coşuna-Bucovăţ" (1483, una dintre cele mai vechi biserici din regiunea Olteniei, imobil încadrat în categoria A), biserica „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Paraschiva" din Craiova, bisericile „Sfinţii Voievozi" (atât cea veche, aflată în ruine, cât şi cea nouă) din Amărăştenii de Jos, biserica „Sfinţii Voievozi" din Balota şi biserica „Sfântul Nicolae" din Castranova.

În cele mai multe cazuri, probleme grave - precum lipsa marcării adecvate („Sfântul Pantelimon" sau „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Parachiva"), nevoia urgentă de restaurare a picturii, scurgerea apei pluviale pe pereţii exteriori, care provoacă erodarea şi distrugerea tencuielii, sau lipsa unor geamuri - par amănunte minore pe lângă adevăratele dezastre cu care se confruntă alte locaşuri: fisuri masive în zidărie, cu risc de surpare (bisericile „Înalţarea Domnului" din comuna Gruiţa şi „Sfinţii Voievozi" din Balota), prăbuşirea acoperişului şi deteriorarea extrem de gravă a picturilor („Sfinţii Voievozi" - biserica veche - din Amărăştenii de Jos, biserica „Sfinţii Voievozi" din Balota, precum şi biserica „Înalţarea Domnului"), fisuri în fundaţie şi în structura de rezistenţă, din cauza montării iresponsabile a utilităţilor (biserica „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Parachiva").

Un caz aparte este cel al imobilului care adăposteşte fondul de carte rară al Mitropoliei Olteniei de la Mănăstirea Jitianu. Colecţia care cuprinde peste 700 de volume din patrimoniul cultural naţional mobil este depozitată în condiţii precare, fără a fi respectate normele de protejare şi conservare în vigoare. Există riscul iminent al deteriorării sau al distrugerii iremediabile a unor exemplare cu valoare deosebită, precum Catavasierele de la Sibiu (1803, 1817, 1819), Noul Testament-Sankt Petersburg (1819), Octoihul de la Râmnic (1811).

Câteva dintre bisericile Mehedinţiului, transformate în depozite
În judeţul Mehedinţi, lucrarea se opreşte asupra bisericilor din lemn, un patrimoniu preţios, în mare parte necunoscut şi subevaluat. Majoritatea acestor biserici - sunt 36 în Lista Monumentelor Istorice - se află într-o avansată stare de degradare, survenită atât pe fondul lipsei banilor, dar şi a cadrului legal ambiguu referitor la titlul de proprietate al terenurilor pe care se află construcţiile.
E prezentată pe larg situaţia a opt dintre aceste biserici: biserica „Tăierea capului Sfântului Ioan" (ridicată pe la 1650; nu se mai slujeşte aici din 1930) situată în cimitirul satului Căpăţâneşti, comuna Broşteni, biserica „Sfinţii Voievozi" (1763, refăcută în 1836) din Isverna, biserica „Sfântul Gheorghe"(1841) din cimitirul Turtaba, comuna Isverna, biserica „Intrarea Macii Domnului în Biserică" (1777, rezidită în 1820) din cimitirul satului Peştenuţa, comuna Floreşti, biserica „Sfântul Nicolae" (ridicată înainte de 1862, când se finalizează pictarea) situată în cimitirul satului Malarişca, comuna Podeni, biserica „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil"(1770) din cimitirul comunei Balta, biserica din lemn „Sfinţii Voievozi" (1763) din Seliştea, comuna Isverna, biserica „Sfinţii Voievozi" din comuna Husnicioara (1785, singura de zid).

Câteva dintre aceste biserici încă funcţionează ca locaşe de cult, însă multe dintre cele rămase sunt folosite ca depozite ale materialelor de uz gospodăresc în cimitire. Întrucât sunt construite din lemn, toate necesită urgente reparaţii la structura de rezistenţă. Majoritatea - cu excepţia bisericii „Sfinţii Voievozi" din Isverna, unde localnicii au refăcut acoperişul fără aprobarea Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu - prezintă fisuri în înveliş. Restaurarea picturii este, de asemenea, o problemă generală, însă nimeni nu se încumetă să facă ceva din cauza statutului incert al titlului de proprietate asupra pământului pe care se află ridicate.

În Gorj „este un dezastru generalizat"
Aceeaşi situaţie a neclarificării dreptului de proprietate este invocată de administratori, preoţi şi protoierei din judeţul Gorj. Deşi autorul prezintă detaliat doar patru locaşuri de cult din acest judeţ - biserica de lemn „Sfântul Nicolae" (1781) din comuna Scoarţa, biserica de zid „Sfântul Grigorie Teologul" (1841) din Bălăneşti, biserica de zid „Sfinţii Ioan, Nicolae şi Gheorghe" (1824) din Târgu-Cărbuneşti şi biserica de lemn „Sfântul Gheorghe" (1794) din comuna Schela -, el aminteşte totuşi cele peste 119 biserici din lemn ce se găsesc aici, precum şi starea îngrijoărătoare în care au ajuns: „Este un dezastru generalizat: unele sunt căzute la pământ, prin acoperişurile şi învelitorile distruse plouă şi ninge de la Dumnezeu, interioarele devastate, ca după războaie, sau folosite ca depozite de gunoi, icoane vechi din lemn, aruncate la întâmplare, aflate într-o stare avansată de degradare, cârpeli «binevoitoare» la tot pasul, improvizaţii moderniste şi construcţii adiacente, care au desfigurat forma originală a acestora, un spectacol înfiorător, care nu este demn de o instituţie ce-L slujeşte pe Dumnezeu şi oameni".
Adrian Gheorghe menţionează şi cazurile celebre, Mănăstirea Polovragi şi Tismana: în primul caz restaurarea s-a făcut de mântuială, iar în al doilea s-au realizat lucrări de „modernizare" a paraclisului aferent mănăstirii Tismana fără avizele necesare.

În judeţul Vâlcea sunt analizate monumentele reprezentative
În Vâlcea autorul renunţă a mai prezenta micile perle necunoscute ale patrimoniului ecleziastic şi se opreşte asupra problemelor existente la cinci dintre monumente reprezentative pentru judeţ: Mănăstirea Hurezi (1690-1709, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu şi imobil înscris în patrimoniul U.N.E.S.C.O.), biserica „Sfântul Nicolae şi Sfinţii Voievozi" (1774-1790, monument categoria A) situată în comuna Măldăreşti, ansamblul fostei mănăstiri Mamu (sec. XVIII) din comuna Lungeşti, biserica „Adormirea Maicii Domnului" (sec. XV, una dintre cele mai vechi din Ţara Românească), fosta mănăstire Stăneşti, comuna Lungeşti, şi bolniţa Mănăstirii Cozia - biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". La toate aceste biserici, mai puţin în cazul Mănăstirii Hurezi, autorul remarcă probleme consistente legate de restaurarea picturii şi conservarea structurilor de rezistenţă. La Hurezi însă problema ţine de ansamblu, mai exact de unele dintre clădirile anexe, precum hambarul Arhimadritului Ioan sau bolniţa mănăstirii, care necesită reparaţii şi numeroase intervenţii.

Cum facem să ne promovăm monumentele?
Pentru judeţul Olt lucrarea urmăreşte o altă idee. Dintre cele şase monumente prezentate, trei sunt într-o stare satisfăcătoare sau chiar foarte bună: mănăstirea Călui, mănăstirea Clocociov şi mănăstirea Brâncoveni; toate incluse în categoria A în Lista Monumentelor Istorice. Adrian Gheorghe semnalează însă câteva probleme legate de condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea muzeele aflate în administrarea acestor aşezăminte şi accentuează lipsa de interes a autorităţilor în a face cunoscute monumentele. Celelalte trei locaşuri prezentate necesită intervenţii urgente: mănăstirea Seaca Muşeteşti (1427-1518), biserica din lemn „Adormirea Macii Domnului" (1766-1771) din comuna Leleasca şi mănăstirea Hotărani (sec.XVI); ultima, deşi e încadrată ca monument de tip B, e considerată de specialişti la fel de importantă ca mănăstirile Brâncoveni, Călui şi Clocociov.

Şi, atunci, principala concluzie care se desprinde din lectura lucrării S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei e aceea că zestrea patrimonială ecleziastică - şi nu doar cea din Oltenia - e o componentă care poate fi valorizată de statul român în spaţiul european în care am intrat de câţiva ani. Mai mult decât atât: autorităţi, Biserică, societate, cu toţi ar trebui să înţelegem că o investiţie în patrimoniu nu e un câştig pe termen scurt, dar e una care se poate dovedi imună la crizele mondiale de orice natură. Factorii de decizie ar trebui astfel să înţeleagă că toate aceste biserici trebuie să facă parte din „România turistică"; restaurate şi conservate, ar putea în orice moment să constituie un argument pentru un viitor (şi dorit) pelerinaj cultural.