Un basm newyorkez

Pentru modestul actor irlandez, venit in America sa-si caute norocul, cu familie cu tot, nevasta, copii, New York-ul este un oras ca toate celelalte, nici mai bun, nici mai rau. Un refugiu unde viata

Pentru modestul actor irlandez, venit in America sa-si caute norocul, cu familie cu tot, nevasta, copii, New York-ul este un oras ca toate celelalte, nici mai bun, nici mai rau. Un refugiu unde viata ar putea fi luata de la capat, dupa drama pierderii unui fiu. Pentru cele doua fetite, insa, una la portile adolescentei, alta o zgatie de vreo patru-cinci ani, locul este magic. Chiar si mansarda in care s-au instalat, o hardughie parasita, intr-o casa numita de cei din imprejurimi "cladirea drogatilor", pare fermecata. Cele mici ii spun "casa omului care tipa". Ca in basme. Nu suntem chiar departe de "Vrajitorul din Oz". Totul li se pare o incantare. Strada numai lumini si culori, multimea, reclamele cu indemnul lor, "You can", "Love your country". Pana si caniculei i se poate gasi, repede, un leac. Tot strada te scoate din nevoi. Aducerea in casa a fierului vechi pe post de aparat de aer conditionat devine, si ea, o aventura fermecata, iar cand rabla va declansa un scurtcircuit, necazul nu va fi prea mare. Oricand se va gasi un loc racoros la cinematograf, iar daca acolo il poti vedea pe "E.T.", toata lumea va fi in al noualea cer. Si vecinii mai acri pot fi dati pe brazda, chiar si pictorul "de culoare", la inceput pe post de "omul negru", devenit, apoi, "zana cea buna". Nu a rezistat, nici el, celor doi ingerasi care, de Halloween, numai ca nu i-au spart usa tot batand si strigand "ne dati ori nu ne dati?". Cu "In America" suntem in plin basm urban, dupa atatea istorii despre "jungla urbana", motiv recurent al ecranului. Jim Sheridan, el insusi irlandez instalat in Statele Unite, cunoscut pentru relevanta sociala si psihologica a unor filme de mare rasunet, precum "Piciorul meu stang", "In numele tatalui", isi converteste, de data aceasta, propria sa drama familiala (pierderea unui frate) intr-o poveste care, chiar daca nu incepe cu "A fost odata", are tot ce-i trebuie pentru a fi traita ca o imblanzire a soartei. In primul rand, are o lume a carei cheie magica este privirea celor doua copile. In chip logic, cea mare a dedus: din moment ce exista "lucruri pe care ti le doresti si altele pe care nu le doresti", cum a invatat-o, candva, fratiorul pierdut, ratia de trei dorinte la purtator, transferate din basme, i se pare o revendicare de bun simt. Maturii, parintii habar nu au; ei cred ca daca isi vad implinit, cat de cat, un vis, este meritul lor. Ei nu stiu cum au scos copiii, rand pe rand, din mica lor provizie, cate un gand drag. Asa au putut fi biruite amintirile rele, s-a alinat dorul de cei care nu mai sunt, asa a fost ajutata sa vina pe lume o alta fiinta. Este atata candoare, admirabil distribuita in acest film cu doua mici actrite extraordinare, surorile Sarah si Emma Bolger, atata incredere in minunile de langa noi, incat nu ar fi de mirare ca, intr-o noapte cu luna plina, sa-l vedem pe E.T. intorcandu-se acasa.