La Düsseldorf, dialog cu mezzosoprana Ramona Zaharia şi basul Adrian Sâmpetrean

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Costin Popa: Ne aflăm la Deutsche Oper am Rhein, după spectacolul „Don Carlos” de Verdi, în care Ramona a fost Principesa Eboli iar Adrian - Regele Filip al II-lea. O serată de mare succes pentru ambii. De când sunteţi angajaţi aici?

Ramona Zaharia: Din 2014.

C. P.: Este primul tău angajament fix în străinătate?

R. Z.: Da şi am contract până în 2019.

Adrian Sâmpetrean: Şi pentru mine a fost primul angajament fix într-un teatru, făcusem parte înainte din Studioul de Operă de aici, iar din stagiunea 2009-2010 am devenit membru al ansamblului, unde am rămas până în 2011. M-am mutat după aceea la Hamburg şi acum am revenit la Düsseldorf cu contract de rezidenţă, pentru anumite producţii. Nu este fix în sensul propriu al cuvântului, îmi oferă mai multă libertate de mişcare. Este ceea ce îmi doream, o variantă mai flexibilă.

C. P.: Care au fost rolurile pe care le-aţi interpretat până acum în România, în străinătate?

image

R. Z.: Încep cu cele de aici: Doamna a treia din „Flautul fermecat”, Maddalena din „Rigoletto”, Ulrica din „Bal mascat”, Carmen, acum Eboli. Voi debuta în Dinah din „Trouble in Tahiti” de Bernstein, va fi premieră. Alte roluri pe care le mai am în al meu CV sunt Principesa de Bouillon din „Adriana Lecouvreur”, Zita din „Gianni Schicchi”, Martha din „Faust”, Eliza Doolittle din „My fair lady”, Czipra din „Voievodul ţiganilor”, Fenena din „Nabucco”.

A. S.: Eu am început cu „Carmen” în 2003, a fost debutul meu, aveam 20 de ani şi atunci am apărut pentru prima dată pe o scenă, am interpretat Zuniga. După aceea am trecut prin mai multe partituri, în principal din repertoriul italian, în care aş dori să rămân încă o perioadă. Donizetti, Bellini, Rossini, Verdi. O să amintesc câteva: Dulcamara în „Elixirul dragostei”, Raimondo în „Lucia di Lammermoor”, Oroveso în „Norma”, Selim în „Turcul în Italia”, Alidoro în „Cenuşăreasa”, Sparafucile şi Monterone în „Rigoletto”, Banquo în „Macbeth”, Ramfis în „Aida”, Oberto în opera verdiană omonimă, acum Filip. Adaug Leporello din „Don Giovanni”. Nu uit Don Basilio din „Bărbierul din Sevilla”, rol pe care l-am cântat şi la Bucureşti, când am avut de altfel şi plăcerea să ne vedem.

DRAMATIC ŞI UMAN

C. P.: Amândoi aţi făcut acum roluri arhetipale pentru vocile voastre, Eboli şi Filip. Care au fost provocările cu care v-aţi confruntat în studiu, în conturarea personajelor, în partea muzicală?

R. Z.: A fost ceva foarte diferit, fiindcă mi se pare că este cel mai înalt rol pe care l-am interpretat până acum. Un rol dramatic, mult timp preferat de soprane dramatice. Inclusiv Maria Callas spunea că-i un rol pentru soprană dramatică. Montarea este, aş putea spune, aproape clasică, dar a pus foarte multe probleme personajului. Este foarte multă mişcare şi foarte mult zbucium interior al eroinei. Cred că asta a fost cea mai mare provocare.

A. S.: Am debutat în Filip în octombrie trecut la Bordeaux şi de atunci provocarea cea mai mare a fost să încerc cumva să demontez tocmai aceste arhetipuri şi tradiţii. Fiind un personaj foarte complex, cred că asta a fost foarte important de arătat, mai ales la vârsta mea. Am încercat să conturez încă de la început latura umană a lui Filip, multitudinea trăirilor şi intenţiilor care se regăsesc în text, să trec peste imaginea de tiran, despot etc., creată de-a lungul timpului, să intru un pic mai mult în zbuciumul şi freamătul lui.

C. P.: Nu doar în arie sunt asemenea momente...

A. S.: Într-adevăr, de la începutul până la sfârşitul rolului. Asta am dorit să fac, pentru că asta am simţit şi organic. Farmecul artei stă şi în abordări diferite. Poate peste 10 ani o să descopăr altele, în text, în muzică. Evident, în momentul în care mi s-a propus personajul a fost ca un vis devenit realitate, pentru că este într-adevăr unul dintre rolurile de vârf ale repertoriului de bas pentru care mi s-a oferit ocazia să-l cânt totuşi atât de devreme... L-am studiat şi am hotărât că pot să-l fac, repet, în gândire proprie, fără a depăşi anumite limite. Cred că-mi vine OK pe vocalitatea mea, mă simt bine cântându-l şi provocarea cea mai mare a fost să îmi impun concepţia.

C. P.: A fost o interpretare plină de suflet, de imagine interioară, aşa că iată, ceea ce ţi-ai dorit a ieşit.

A. S.: Mă bucur foarte mult.

C. P.: La sfârşitul operei cine pe cine a omorât?

A. S.: Eu pe fiul meu, Don Carlos. Asta a fost ideea regizorului; mă rog, el a avut o abordare destul de drastică asupra ceea ce înseamnă biserica. Ideea era că singurul personaj din toată opera care aşa cum intră, aşa şi iese, este Marele Inchizitor. Pentru el nu se schimbă nimic, rămâne cu aceeaşi putere, nu se lasă perturbat de absolut nimic ce se întâmplă în jurul lui şi cumva tocmai pentru a-şi arăta forţa, la momentul final, când Filip îi spune: „eu mi-am ţinut partea mea de promisiune, dar tu?”, îi dă regelui pistolul. Cumva, cel puţin din cât am înţeles eu, mesajul e ceva de genul: „ai permisiunea mea s-o faci, însă n-o voi face eu, te descurci!”

C. P.: Un final diferit de cel din partitură, dar care validează fraza monumentală a lui Filip de după duetul cu Marele Inchizitor, „Deci tronul trebuie să se plece întotdeauna în faţa altarului!” („Dunque il trono piegar dovrà sempre all’altare!”).

A. S.: M-am gândit la „Dunque il trono...” din vremea Conservatorului, o cântam din când în când după o oră de studiu doar pentru că-mi plăcea foarte mult şi când îmi ieşea, eram fericit că reuşeam să cânt două octave într-o frază.

REGII, REGIZORI, DIRIJORI

C. P.: A fost impresionantă. Ramona, ai avut ocazia să te întâlneşti cu montări în care să ţi se ceară să faci lucruri...

R. Z.: ... care n-au legătură cu textul sau cu traiectoria personajului? Da! Tot la Düsseldorf, în „Rigoletto”, n-avea nicio logică ce făcea Maddalena. Dar, asta e! Se întâmplă, în ultimul timp cât mai des. Încă „Don Carlos” este destul de OK.

C. P.: Deşi are multe lucruri contrariante, ca să le zic aşa. Oricum regizorul Guy Joosten este un nume de circulaţie.

image

A. S.: Da, e cunoscut şi pentru că de multe ori face nişte lucruri mai aparte, mai vizionare, să le spun. Mie mi-a plăcut mult producţia pentru că autorul ei a fost extrem de bine documentat, extrem de bine informat, ştia textul pe dinafară, nu s-a abătut de la muzică, nu a încercat să facă lucruri care să se suprapună sau să contravină.

C. P.: În tabloul autodafé-ului s-au făcut nişte tăieturi.

A. S.: Două salturi. S-a dorit să nu fie decât o singură pauză.

C. P.: Văd că e o modă. La fel a fost la „Carmen” şi „Lucia di Lammermoor”.

R. Z.: În „Carmen” e destul de greu să nu ai pauză între primele două acte, e o disperare în culise, ca să te îmbraci cât mai repede, să intri şi să te simţi odihnită când ai de dansat, de cântat.

C. P.: Sunt şi acestea unele mici probleme ale regiilor moderne, pe care voi trebuie să le acceptaţi...

R. Z.: ... şi să încercăm să simţim cu naturaleţe toate gesturile oarecum ciudate care ni se cer, ca şi cum ar veni dinăuntrul nostru.

C. P.: Vă sunt ele suficient explicate de către autorii mizanscenelor?

R. Z.: În mod special, când se face o premieră ai avantajul să poţi vorbi direct cu regizorul, ca să-ţi lămurească ce există în spatele acelui gest. Dar când se reia un spectacol şi lucrezi cu asistentul de regie, de multe ori acesta chiar nu ştie să răspundă.

C. P.: Nu există caiet de regie?

R. Z.: Există, dar... de multe ori, mie mi s-a întâmplat să nu primesc explicaţii.

C. P.: Sunt unii regizori, de exemplu Robert Wilson, care este cunoscut pentru montările lui cu gesturi şi mişcări originale de braţe pe care trebuie neapărat să ţi le notezi în partitură.

A. S.: Altfel nu ai nicio şansă.

C. P.: Asistentul lui de regie a fost întrebat de către artişti români din distribuţii: „care este semnificaţia, ce este aici”? „Nimic, voi faceţi cum v-am spus”.

A. S.: Este dificil când nu există o motivaţie.

R. Z.: Frustrant.

A. S.: Dacă nu ţi se dau explicaţii, e foarte dificil să reuşeşti să expui cât mai bine ideea respectivă, ca să construieşti, să ai o continuitate, o progresie. Trebuie să recunosc că până acum am avut noroc să lucrez cu regizori, care chiar dacă erau avangardişti, s-au arătat foarte deschişi la dialog şi, de fiecare dată când a fost cazul, am încercat să avem o discuţie, ca să explic de ce am impresia că nu mi se potriveşte o idee. Cred că e foarte important să nu refuzi de la început, dacă vrei să ajungi la un punct care să te avantajeze. În caz contrar, sigur se generează un conflict; regizorul va spune că-l sfidezi, refuzând fără să încerci măcar. Soluţia cea mai bună şi cea mai diplomatică este să faci ce ţi se cere şi, prin practică, să-i arăţi omului că nu-i bine. Câtă vreme este o persoană deschisă, va înţelege că-i în avantajul lui să schimbe, să-ţi ofere ceva care să te şi pună în valoare.

C. P.: I-am întrebat şi pe colegii voştri cu care am stat ieri de vorbă: există o dictatură a regizorilor vizavi de cea a şefilor de orchestră?

A. S.: N-aş merge atât de departe cu termenul; astăzi se pune foarte mult accentul pe partea vizuală, pe teatru. Regizorii au un cuvânt greu, într-adevăr. Părerea mea despre meserie este că suntem toţi în aceeaşi oală, constituim o echipă, de la primadona serii, dirijor, regizor până la tehnicieni, sufleur, inclusiv la biroul de relaţii cu publicul. Toţi lucrăm pentru reuşita acestui spectacol, spre a aduce un produs final care să încânte. De asta cred că-i foarte important dacă există acest raport. În momentul în care cineva încearcă să se pună deasupra celorlalţi mi se pare că se strică echilibrul producţiei şi undeva atmosfera tensionată se va reflecta în ceea ce se va prezenta pe scenă. Scuză-mă, Ramona, m-am băgat eu să răspund.

R. Z.: Nu-i nicio problemă, sunt de acord cu tine.

C. P.: Când ai vorbit de aspectul vizual te-ai referit şi la look-ul divelor, nu?

A. S.: Dar asta nu-i influenţat de regizor, vine de la mama natură.

C. P.: Dar câteodată în selecţia interpretelor nu cântăreşte şi acest lucru? Am auzit că şi instrumentistele soliste sunt alese pentru podiumurile de concert dacă arată bine, sunt preferate cele cu siluetă.

R. Z.: Cred că trebuie să fii foarte atentă la cum te prezinţi când apari în faţa publicului. Şi uneori nu e simplu, trebuie să renunţi la foarte multe lucruri, dar e foarte important să apari frumoasă pe scenă. Evident, dacă rolul îţi cere.

C. P.: Cum v-aţi înţeles cu dirijorul din seara aceasta, Andriy Yurkevych?

R. Z.: A fost OK.

C. P.: Cum v-aţi putut controla din scenă?

R. Z.: Foarte greu, din cauza...

A. S.: ... decorului...

R. Z.: ... care absoarbe foarte mult din sunetul nostru şi nu auzim unitatea de control stânga-dreapta; de multe ori singurul reper este mâna dirijorului. Şi te rogi ca ea să meargă împreună cu orchestra. În plus, cu cât eşti mai în spate, cu atât nu auzi sunetul din fosă.

A. S.: Şi din păcate aşa a fost, tot decorul era pus în scenă mult prea în spate. Pentru o operă ca „Don Carlos” nu este un avantaj.

C. P.: Ramona, la prima ta arie, Canzone del velo”, mă întrebam dacă vei rămâne în spate.

R. Z.: Acolo nu se aude deloc orchestra. A trebuit să vin în faţă.

A. S.: Oricum, la ce aţi văzut în seara aceasta, trebuie să vă gândiţi că noi am împins totul spre faţă cu 2-3 m.

ROLURI NOI, PROIECTE

C. P.: Vorbiţi-mi despre prezenţele voastre în România.

image

R. Z.: În stagiunea trecută, am cântat „Carmen” la Iaşi, Craiova, Cluj-Npoca.

C. P.: Adrian?

A. S.: Ultimele prezenţe au fost la Cluj-Napoca.

C. P.: „Boema”, da?

A. S.: Şi „Requiem”-ul de Verdi la Filarmonică, la Operă, plus „Aida” care a marcat aniversarea de 95 de ani a Operei Naţionale Române. Pentru anul acesta, nu am stabilit încă nimic, programul meu este destul de plin şi trebuie să gestionez bine situaţia.

C. P.: Roluri noi, imediate?

R. Z.: Aşa cum am spus, Dinah.

A. S.: Pentru mine, anul acesta, singurul debut va fi în vară, la Festivalul de la Salzburg, când se va prezenta varianta concertantă a operei puţin cunoscute „Il Templario” de Otto Nicolai, o partitură care s-a pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial şi a fost ulterior reconstituită din manuscrise găsite la Conservatorul din Brescia. A rezultat un fel de potpuriu, neştiindu-se cum a fost forma iniţială. Rolul meu se numeşte Cedrico il Sassone. Este adaptarea italiană a romanului „Ivanhoe” de Sir Walter Scott. Tenorul Juan Diego Flórez va fi Ivanhoe, Cedrico este tatăl lui, Rebecca va fi interpretată de mezzosoprana Joyce DiDonato, Briano di Bois-Guilbert de baritonul Luca Salsi ş.a.m.d.

C. P.: Dorinţe de roluri noi?

R. Z.: Pentru mine Eboli este un rol care face trecerea spre Amneris din „Aida”. Înainte de Eboli, debutasem în „Requiem”-ul de Verdi şi am zis că „Messa da Requiem” – Eboli - Amneris reprezintă un parcurs OK.

C. P.: Un traseu logic.

R. Z.: Cred că peste două stagiuni îmi doresc să debutez în Amneris. Ar mai fi şi Dalila.

C. P.: În România se reprezintă acum la Opera Maghiară din Cluj-Napoca.

R. Z.: Ştiu, am fost întrebată, dar n-am avut eu timp. Poate pe viitor o să-mi găsesc răgaz să debutez şi în „Samson şi Dalila”.

image

C. P.: Adrian?

A. S.: Pentru mine, o spun de fiecare dată când am ocazia, rolul pe care de-abia aştept să-l fac, care îmi este şi mai aproape de suflet ca Filip, dar care va trebui să mai aştepte destul, nu pot să zic cât, dar cu siguranţă în jur de cinci ani, este Zaccaria din „Nabucco”. Acest personaj m-a determinat să mă apuc de meserie, atunci când l-am văzut pe tatăl meu, basul Mircea Sâmpetrean, interpretându-l. Am fost atât de impresionat de combinaţia dintre muzica lui Verdi şi vocea tatălui meu, eram total surprins, aveam vreo 16 ani şi mă întrebam: „este oare posibil, se poate face aşa ceva?” „Păi, vreau şi eu!” Evident că asta-mi doresc cel mai mult, dar nu va fi în viitorul apropiat.

C. P.: Pe ce te bazezi?

A. S.: Vedeţi? Filip este un rol dificil ca mod de interpretare, ca personaj, psihologie, prezentarea textului. Filip, dacă este să iei lucrurile cum le-am văzut şi eu când l-am acceptat şi abordat, ţinând cont şi de adevărul istoric că Filip avea 39 de ani în momentul demarării acţiunii operei, oferă un motiv suficient de bun ca să zici: „Da, aş putea să-l fac”. Dar Zaccaria este un rol pur şi simplu dificil, punct! Chiar necesită o anumită maturitate; plus că la Zaccaria nu există altă variantă, să zic... un Zaccaria tânăr. De aceea spun că Zaccaria, mai mult decât Filip, este un rol de maturitate, cu tot ce implică.

C. P.: Altceva?

A. S.: În viitorul apropiat, cam în doi-trei ani, aş face Mefisto din „Faust”, un rol pe care până acum l-am refuzat de nenumărate ori tocmai pentru că am considerat că nu e momentul.

C. P.: Mai ai încă atât de multe titluri verdiene, mă gândesc acum la Don Ruy Gomez de Silva...

A. S.: Silva? Desigur, dar „Ernani” nu se cântă foarte des. Şi Fiesco din „Simon Boccanegra” mi s-a propus, dar nici Fiesco nu este un rol către care să merg cu capul înainte. Din aceleaşi considerente. Ca bas, viaţa e ingrată până spre o anumită vârstă, majoritatea rolurilor sunt de personaje în etate. Sigur că ideea este şi cum le abordezi.

R. Z.: Mâine plec la Hamburg, unde cânt Federica în „Luisa Miller”.

A. S.: Ne mişcăm; eu am fost la Cluj, am venit cu maşina de acolo până la Salzburg, am dormit la nişte prieteni şi ieri seara am fost aici pentru spectacol. Am profitat că am avut o fereastră şi fiind şi 8 martie, nu era să stau aici o săptămână singur, când puteam să fiu acasă cu mama şi cu tata. Trebuia să profit pentru că de la sfârşitul lunii până pe 30 mai nu mai am nici o şansă să ajung. Încep repetiţiile la Amsterdam pentru Leporello şi chiar nu o să mai am nici o portiţă.

C. P.: E o producţie nouă?

A. S.: Pentru Amsterdam. Este cea de la Salzburg în care am debutat în Leporello, producţia lui Claus Guth. S-a reprezentat şi la Berlin, ulterior. Foarte interesantă, este unul din spectacolele care-mi plac mult.

image

C. P.: Printre toate evoluţiile voastre internaţionale, aşadar, pe curând pe scenele din România...

Ramona şi Adrian: Cu mare bucurie, cu mult drag.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite