„Crăiasa zăpezii” în paşi de dans

În ultima vreme, apreciatul balerin Horaţiu Cherecheş a semnat, la Teatrul de Operă şi Balet „Oleg Danovski” de la Constanţa, câteva coregrafii deosebit de reuşite, ba chiar excepţionale, aşa cum este, spre exemplu Romeo şi Julieta de Prokofiev, remarcabilă fiind şi Enesciana pusă în scenă anul trecut. Şi tocmai de aceea, fiecare nouă producţie ce-i poartă semnătura devine, firesc, o atracţie pentru orice iubitor al genului.

La sfârşit de stagiune, Horaţiu Cherecheş a oferit, în premieră, baletul Crăiasa zăpezii, semnând şi libretul (după celebrul basm de Andersen) şi coregrafia (asistent Monica Cherecheş) şi regia, dar şi aranjamentul muzical (Sibelius, Grieg), colaborând şi de această dată cu scenografa Natalia Kornilova, precum şi cu Gelu Râpă (regia artistică); distribuţia extrem de numeroasă a adus la rampă mai toţi balerinii teatrului, impecabil pregătiţi, tineri, expresivi, investindu-se în personajele întrupate cu nerv şi plasticitate, beneficiind de un desen coregrafic deosebit de ofertant, în cel mai frumos stil clasic. Conceput ca o poveste cuceritoare, în 7 tablouri ce se succed logic şi fluent, permanent „în mişcare”, baletul captivează încă de la prima ridicare de cortină, decorul unic, având în centru o scară cu trepte laterale, încadrată de clădiri sugerând case dintr-un sat, palate, ascunzători înfricoşătoare, cortinete sau pânze simpatic desenate imaginând luciul apei din care ies peştişori ce o duc pe Gretchen cu barca, apoi o grădină în care „trandafirii” dansează (ca şi în cea de a doua scenă) în plină lumină, un fundal întunecat pentru vrăjitorii din primul tablou sau pentru ascunzătoarea tâlharilor, învăluită însă de roşul focului într-o atmosferă ameninţătoare sau palatul Crăiesei zăpezii, în lumina albastră, feerică - totul are farmec şi culoare, asemeni costumelor superbe, caracterizând fiecare personaj, fiecare moment al acţiunii. Ar merita să fie măcar menţionate şi comentate în detaliu, pentru că şi vrăjitorii îmbrăcaţi în negru şi Crăiasa cu mantie albă, în caleaşca aurită şi Ciorile, desigur negre, suple şi...elegante şi Tâlharii în roşu-negru şi Fulgii de nea în tu-tu-uri diafane şi curtenii, Prinţul şi Prinţesa în veşminte aurii, „de epocă”, dansând în maniera balurilor „de curte” şi Renul sau bătrâna care iese dintr-un fel de iglu, desigur şi cuplul central, trecând de la hainele celor „din piaţă” la cele albe, rafinate, din final, au poezie şi definesc deosebit de pregnant secvenţele respective, pe înţelesul celor mari şi al celor mici.

Un alt aspect esenţial este alternarea momentelor lirice, pline de graţie sau mister, cu cele tensionate, derulate cu o dinamică explozivă, asigurând contrastul necesar în echilibrul spectacolului care astfel „curge” aproape cinematografic, dens, fără lungimi şi fără riscul de a fi static. Poate că balul durează cam mult în economia generală, poate că „topirea” Crăiesei şi revenirea lui Karl la „băiatul bun” după ce Gretchen pune la loc ciobul din oglinda fermecată (nu prea „subliniată”) nu sunt foarte clar creionate, dar rămân elemente secundare şi posibil de remediat într-o producţie realmente încântătoare.

Ar trebui, de asemenea, să mă refer la toţi interpreţii, pentru că Irina Ganea (Gretchen) şi Adrian Mihaiu (Karl) sunt fermecători, iar partitura fetei îi oferă posibilitatea unei adevărate demonstraţii de virtuozitate şi graţie, aceasta fiind de altfel, eroina cu cea mai mare pondere în desfăşurarea acţiunii; pentru că Maya Takahashi are vigoare şi transparenţă în rolul Crăiesei, iar Vrăjitorul este „fioros”, cu mişcări ample şi performante, nelipsita pelerină având rolul său în susţinerea expresivă, „învăţăceii” săi secondându-l cu vitalitate în grup compact, Francesco de Benedictis transformându-se apoi într-un Tâlhar cu salturi spectaculoase şi, împreună cu „camarazii” săi, conferă o imagine plină de vigoare şi forţă; pentru că Ayaka Kishi şi Jin Mitzutani realizează Ciorile cu o linie şi o mobilitate aparte, Bogdan Bârsenescu este un Ren simpatic, Amalia Mândruţiu şi Ryan Brown aduc aura nelipsită Prinţesei şi Prinţului, alături de ansamblul care îi completează inspirat, iar Sălciile au atitudini şi grupări ce definesc trunchiurile cu crengi plângătoare, Peştii sunt lucioşi şi zglobii - Mizuki Kubota, Codruţa Bălan, Dorina Drăgoeraş -, dar Soldaţii de lemn - Cosmin Adrian, Daia Kashiwaba - parcă aştepam să aibă mişcări mecanice, ca de... lemn, în timp ce Andrada Dedu este o Bunică... aşa cum trebuie, asemeni Trandafirilor, Porumbeilor şi celorlalte personaje care, chiar şi în evoluţii episodice, au relieful necesar pentru o caracterizare de efect.

Iar ansamblul evoluează cu supleţe şi omogenitate, sincronizându-se fără greş deopotrivă în desfăşurările vaporoase sau incisive, pline de temperament Şi totul are strălucire, bogăţie imagistică, parfum de poveste, într-o coregrafie deosebit de inspirată şi diversă, gândită pe suportul muzicii foarte potrivite fiecărui tablou în parte, melomanii recunoscând cu plăcere pagini celebre din lucrări de Sibelius şi mai ales din suitele de Grieg, alese astfel încât să se plieze perfect intenţiilor lui Horaţiu Cherecheş de a crea adevărate scene de basm, în care filigranul baletului clasic se îmbină cu dansul de caracter, evitând pantomima, urmărind atent coerenţa şi claritatea „întregului”, rezultând un spectacol de mare impact, ovaţionat de o sală plină şi entuziastă, care i-a răsplătit cu aplauze prelungi - şi la „scenă deschisă” şi în defilarea finală - pe toţi cei care au contribuit la realizarea Crăiesei zăpezii într-o versiune care, cu siguranţă, va face „cursă lungă”, având, pe lângă calitatea coregrafică în sine, pusă în valoare de interpreţi minunaţi, şi toate „ingredientele” succesului, fără artificii sau îngroşări, preferând exprimarea sinceră, directă şi inteligentă, adresându-se publicului de orice vârstă.