137 de ani de la apariţia „Adeverului”

Pe 15 decembrie 1871 vedea lumina tiparului, la Iaşi, publicaţia „Adeverulu”.Ziarul „Adevărul” vă prezintă, începând de astăzi, istoria unui brand fondat în 1871 de către „conu’ Alecu Beldiman”.

Prima serie a „Adeverului” a avut o istorie scurtă şi zbuciumată: fondatorul, Alexandru Beldiman, a fost dat în judecată pentru conţinutul antidinastic al gazetei, iar publicaţia s-a oprit la numărul 13.

„Încă o nouă foiţă! Da, pentru că o necesitate se simte în publicismulu românu: şi această necesitate este acea pre care o proclamă însu’şi numele ei; adevèrulu golu, adevèrulu desbrăcatu. Ne vomu încerca pre câtŭ omeneşte se poate să ne ţinemŭ de cuventŭ spuindŭ pe facie cea ce simţim şi se comunicămŭ publicului, fără sfială, impresiunile pre care ne desceptă în noi mersulŭ afacerilor politice ale Romaniei.

Nu aparţinemu nici unui partitu şi nici unui grupŭ politicŭ: fiindŭ că suntemŭ convişi ca adevărulŭ nu este apanagiulŭ nimerui”. Cu această misiune, redată pe prima pagină, a văzut lumina tiparului primul număr al publicaţiei „Adeverulu”, la Iaşi, pe 15 decembrie 1871.

„Adeverulu” apărea numai miercurea

Erau vremuri de pionierat ale presei, n-ai cum să nu recunoşti asta dacă răsfoieşti gazeta de atunci şi compari cu ce înseamnă astăzi un ziar. „Adeverulu” din 1871 era puţin mai mare decât o coală A4, iar informaţiile erau aşezate pe două coloane, separate între ele printr-o linie subţire. Avea patru pagini, iar pe ultima se găseau, de regulă, o serie de „anunciuri” de mică publicitate, în română sau în franceză. Titlul mare, „ADEVERULU”, sub el, cu majuscule, precizarea „apare în toate mercurii (n.r. ulterior mercurile)”. Preţul: „Unu numeru 10 bani”.

Căsuţă redacţională nu exista, doar o semnătură, A. B., la articolul de fond despre „Dinastia română”, şi încă două nume, în josul ultimei pagini: „Gerantu responsabilu: G. Constantinescu” şi „Typografia D. Gheorghiu”. Ştim acum că A. B. era Alexandru Beldiman, fondatorul, directorul şi redactorul gazetei, şi că exista şi un prim-redactor, în persoana lui A. Holban.

Şi mai ştim că Beldiman înfiinţase gazeta în urma unei întâmplări triste pe care o trăise. Mare susţinător al lui Alexandru Ioan Cuza, Beldiman a fost puternic afectat de lovitura de stat din februarie 1866, când Cuza a fost forţat să abdice. Mai cu seamă că în perioada cu pricina era prefect de poliţie al Bucureştiului. Regretul lui Beldiman, de a nu fi putut stopa stopa complotul din 1866, s-a transformat în indignare, după aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern. Aşa s-a născut „Adeverulu”...

Gazeta „Adeverulu” a fost fondată de Alexandru Beldiman, din neam de boieri moldoveni

 „Adeverulu” din 1871 lupta împotriva dinastiei străine

Publicaţia avea o ţintă clară: să demaşte relele pe care le-a adus cu sine dinastia străină, în persoana lui Carol de Hohenzollern. Descoperim asta chiar de la primul număr: „Ereditatea basată pe votulŭ popularŭ este o monstruóse nedreptate. (...)

Generaţiunea de la 1866 a usatŭ de unŭ dreptŭ alŭ ei, alegandŭ de Domnitorŭ pe Princiulŭ de Hohenzollern: dară putut’a ea óre se transmită tronulŭ Romaniei în vecinica proprietate a întregei familii Hohenzollern? Cu o aseminea teorie ce ar deveni voinţa naţiunei? Ce ar deveni Romania de cât o ţară locuită de robi? (...) Discreditŭ si umilire în politica esterióră, ruină complectă în năuntrulŭ ţărei: iată resultatele alegerei unui Principe strein”.

„Ce a câştigatŭ naţiunea română abandonândŭ principulŭ domniilorŭ pământene, pentru a introduce pe acela al domniilor străine? În politica exterioară, România aŭ ajunsŭ astadi mai umilita de câtŭ sub regimulŭ Domnilorŭ vasali, căci atunci celŭ putinŭ ea nu ave asi pleca capulŭ decâtŭ înaintea suzeranului: pre cândŭ astăzi este nevoită a se închina înaintea tuturorŭ speculatorilor favoriţi ai curţilor pruso-germane” (29 decembrie 1871), „Prinţul Carol a juratu că devine românu şi sentimentele lui de iubire pentru noi s’au manifestatu prin faimosa scrisore adresata amicului seu din Germania. Prinţul Carolu a juratŭ că va păzi Constituţiunea Ţerii şi din ea au ramasŭ astăzi numai unŭ cuvântŭ deşertŭ” (5 ianuarie 1872), „Departe de a voi să pătrundă în moravurile tradiţiunelorŭ noastre democratice, Principele Carol de Hohenzollern au venitŭ aice cu ideile familiei şi cu deprinderile patriei germane. În locŭ de a să contopi în sinul poporului care l’a ridicatŭ atâtŭ de susŭ, el a cercatŭ să abată acestu poporŭ de la tradiţiunile sale de rasă; în cât noi l’amŭ vădut cu merare din primulŭ momentulŭ al sosirei sale aicea punându-se în luptă cu Poporulŭ românŭ” (26 ianuarie 1872).

Beldiman, dat în judecată

E lesne de înţeles că gazeta lui Beldiman a deranjat, astfel că, pe prima pagină a numărului 4 al „Adeverului”, din 5 ianuarie 1872, suntem anunţaţi că girantul resposabil al „diarului” trebuie să se prezinte în faţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţului Iaşi. Suntem informaţi că atunci când numerele 1 şi 2 ale publicaţiei au ajuns la Bucureşti, ministrul justiţiei a dat ordin parchetului să dea în judecată pe redactorul publicaţiei „Adeverulu”. Patru articole au stârnit nemulţumiri, Alexandru Beldiman a apărut în faţa judecătorului de instrucţie, acuzat fiind de „calomnie şi insulte aduse domnitorului şi de atac asupra prerogativelor constituţionale”.

Achitat de un juriu prezidat de Alecsandri

Mai departe, e istorie: conu’ Alecu Beldiman a fost încarcerat vreme de trei luni şi s-a sustras apoi de la judecata juraţilor din Iaşi. Procesul a fost strămutat la Roman unde, după dezbateri agitate, juriul, prezidat de Vasile Alecsandri, l-a achitat. „Juriulŭ de la Roman era compus din ómeni adevăraţi conservatori a totŭ ce iubim şi respectamŭ; unii din ei erau fii de boieri mari proprietari, foşti miniştri şi deputaţi ai Ţărei în diferite timpuri, între care se afla şi representantul ilustru şi cel mai iubit al literelorŭ românŭ.

(...) Verdictul Juraţiloru de Roman în condiţiunile particulare în care s’a datŭ este verdictulŭ naţiunei întregi contra fără-de-legile regimului; este nu atâtŭ achitarea Adevărului, cât condamnarea regimului personalŭ în care să înbrânceşte Ţara”, se precizează în numărul 13, din 15 aprilie 1872. Acesta a fost, de altfel, şi ultimul număr, din prima serie a gazetei, pentru că din pricina amenzilor care ameninţau asupra sa, „Adeverulu” şi-a încetat existenţa. Publicaţia trăise mai puţin de patru luni. Şirul avea să se reînnoade şaispreze ani mai târziu, în 1888...

4 luni a apărut „Adeverulu” la Iaşi, din decembrie 1871 până în aprilie 1872

Citiţi mâine în Adevărul! Povestea fondatorului Alexandru Beldiman