Zgomotul naruirii

E zgomotul pe care il fac, deseori fara a fi auziti, batranii din jurul nostru, inveliti in singuratate ca intr-o cochilie de melc, retragandu-se in ei insisi, topindu-se ca sub puterea unui soare

E zgomotul pe care il fac, deseori fara a fi auziti, batranii din jurul nostru, inveliti in singuratate ca intr-o cochilie de melc, retragandu-se in ei insisi, topindu-se ca sub puterea unui soare neiertator. Acest "zgomot al naruirii fiintei" este pus in cuvinte de S. Beckett in Ce zile frumoase! - una dintre cele mai jucate piese ale sale, dupa Asteptandu-l pe Godot -, adus in scena acum la Teatrul de Comedie de un regizor care, din pacate, trece prea rar prin Bucuresti, Tompa Gabor. Avalansa de anxietate ce coboara din scena spre sala face spectatorii sa nu se simta tocmai comod, in spatiul stramt al salii Studio, dar rabdarea le este rasplatita. Regizorul a ales doi actori lasati de obicei in planul doi de autorii de distributii din acest teatru, ce demonstreaza astfel ca pot cadea si ei in capcana prejudecatilor. Fiindca ceea ce reuseste Tompa Gabor cu acest spectacol - scurt si dens ca o ultima respiratie inainte de extinctie - este o referire nu numai la singuratatea deplina si iremediabila a fiintei, ci si la destinul artistic, la talentul irosit, neconsumat si nepus in valoare la timp. Si asta din cauza unor nepotriviri de ritm ce pot face sa esueze in acelasi fel o dragoste sau o viata. O trimitere la "cantecul necantat". Winnie (Aurora Leonte) vorbeste neincetat, fixata in gaura ei din mijlocul desertului, agitand o umbreluta inconjurata de obiectele ce o ajuta sa supravietuiasa, marcand traseul unei zile. De fapt, dincolo de obiecte (alese cu grija de Helmut StUrmer, care le face sa para si mai mici, parca, in mijlocul desertului de bronz pe care il creeaza in scena), luciditatea este singura care o tine in viata, ii injecteaza un soi de "extract de optimism" ce o sustine, dar produce si efecte secundare. Oprita, la un moment dat, din delirul verbal ce face cuvintele sa para simple vehicule golite de sens (tema regasita in mai multe dintre spectacolele din ultima vreme ale regizorului), Winnie face gesturi amestecate, cu sens inversat: se spala pe dinti cu revolverul, se piaptana cu lupa si isi pune la tampla periuta de dinti, totul pe fondul muzical scrasnit al unui clovn cu cheita si muzica. Moment de domnie deplina si concreta a absurdului ascuns pana atunci sub diferite masti. Singuratatea cu care lupta Winnie imaginandu-si un dialog cu Willie (Eugen Racoti), desi acesta abia articuleaza, devine aproape completa la final, cand femeia este fixata in pamant pana la gat si isi contempla doar trasaturile fetei, repere ale unui "univers" restrans la minimum. Aparitia lui Willie din final, cu gesturi si emisii vocale ce duc cu gandul la o pasare mare, prea obosita si prea batrana ca sa mai poata zbura, imprima pe retina o imagine dura, plina de forta in simplitatea ei - imaginea induiosatoare a ratarii. Aurora Leonte face in acest spectacol un rol ce o arunca in prim-planul scenei romanesti, acolo unde s-a aflat mult mai rar decat ar fi meritat. Ascunsa printre "statuile" teatrului romanesc, actrita si-a purtat talentul cu discretie si seriozitate, fara sa se lupte pentru a-l pune in valoare, natura ei reflexiva fiind, probabil, una dintre cauze. Natura care o face potrivita pana la identificare cu acest rol. In interpretarea ei, Winnie este ceea ce a mai ramas dintr-o entitate care a inceput sa se "topeasca" inca din vremea in care totul era posibil in ea, avand ca frana interioara aceasta luciditate, atat de aproape de boala. Luciditate ce nu poate lasa naruirea sa se produca fara un "zgomot de fond", supranumit de unii arta.