ZVON DE SUEDIA

Coregrafa Helena Franzen: "Imi place sa spun povesti cu ajutorul corpului" Intr-o dimineata, mergea cu bicicleta prin Stockholm si a vazut un barbat intr-o statie de autobuz. A observat atitudinea

Coregrafa Helena Franzen:
"Imi place sa spun povesti cu ajutorul corpului"
Intr-o dimineata, mergea cu bicicleta prin Stockholm si a vazut un barbat intr-o statie de autobuz. A observat atitudinea lui, felul in care isi tinea picioarele si s-a gandit imediat, desi nu-l vedea decat din spate, ca trebuie sa fie dansator. A aflat mai apoi ca il vazuse pe Barisnikov, care se afla pentru cateva zile in Suedia. Sa fii dansator e o chestiune de vocatie, asa crede Helena Franzen. Dansezi pentru ca nici nu-ti imaginezi ca ai putea face altceva. Fara asta nu poti supravietui. Spectacolul Me watching you watching me, semnat de coregrafa Helena Franzen, in care ea si danseaza, va fi prezentat la Bucuresti in zilele de 5 si 6 octombrie, la teatrul Odeon.
- De ce se cheama spectacolul tau Me watching you watching me (Eu privindu-te pe tine privindu-ma pe mine)? Romanii au o problema cu a fi urmariti de cineva...
- Am ales acest titlu fiindca el exprima existenta unei duble perspective. Doua priviri care se intretaie, privitorul si privitul, cele doua ipostaze. Cand am inceput sa lucram, plecand de la aceasta tema, nici nu ne imaginam cat de generoasa este ea in posibilitati de exprimare. Traim intr-o lume dominata de vizual, in care fiecare dintre noi priveste pe altcineva, in permanenta, dar in care poate deveni oricand cel privit, asa cum se intampla cu dansatorii aflati pe o scena. Dansul e o arta vizuala, de aceea a capatat atata importanta in societatea de azi. Pentru a aduce in scena ideea de perspective diferite, lucram in acest spectacol cu multe oglinzi. Noi toti avem nevoie de ele pentru a cuprinde universul din jurul nostru. Din pacate, nu suntem ca insectele, dotate cu ochi ce au mai multe suprafete si le ajuta sa vada totul in jur. Noi trebuie sa suplinim asta cu imaginatia, sau, tehnic vorbind, sa ne folosim de oglinzi, ca sa putem reconstitui spatiul inconjurator si punctul in care ne aflam noi in raport cu alte repere. Sa restabilim dimensiunile la care ne raportam. Avem mari emotii cu oglinzile ce constituie parte din decor, fiindca ele vin la Bucuresti in niste camioane si s-ar putea sparge pe drum. Sper sa nu ramanem fara perspective... E nevoie de aceste oglinzi in care publicul se vede la un moment dat. Spectatorii se privesc pe ei insisi privindu-ne pe noi, cei care dansam. (...)
- Vorbind despre public, care ar fi publicul ideal pentru tine? Cum ai vrea sa fie oamenii care vad spectacolul tau?
- In primul rand, as vrea sa fie un amestec de varste, asta da o reactie buna, fiindca fiecare varsta are ceva ce lipseste celeilalte. Mi-as dori, desigur, sa fie pasionati de dans. Nu neaparat sa danseze sau sa aiba vreo legatura directa cu aceasta arta, dar sa fie interesati sa primeasca "impulsuri" artistice, fiindca nu toti oamenii au aceasta deschidere, iar lipsa ei ii face opaci la orice manifestare de acest gen. Nu poti transmite nici un mesaj cuiva care nu e interesat sa-l primeasca. Mi-as dori sa fie oameni care, vazandu-ne dansand, sa devina constienti de propriul trup, de limbajul pe care acest trup il cunoaste, dar pe care, poate, nu l-a folosit niciodata. Sa devina constienti de propriul corp, sa-l admire, sa-i cunoasca deopotriva forta si limitele si - de ce nu? - sa inceapa sa danseze, sau macar sa-si doreasca asta. Nu stiu daca am raspuns cu asta la intrebare, dar..
- Ba da, si chiar as continua cerandu-ti sa spui care sunt, de obicei, reactiile la spectacolele pe care le gandesti? Se apropie de ceea ce ai spus ca iti doresti?
- Sunt doua tipuri de reactie: cea venita din partea spectatorilor interesati in primul rand de muzica - de obicei lucrez cu muzica special compusa, care sa se potriveasca deplin cu ideile spectacolului - si cea a pasionatilor de forma si "arhitectura" corpurilor. Dar si unii si altii au, cred, o experienta pozitiva, deopotriva "exploziva" si placuta. Daca nu, inseamna ca sunt oameni pentru care corpul nu este de ajuns sau poate nu e limbajul potrivit pentru ei. Pentru mine, cea mai rea afirmatie de dupa vizionarea spectacolului este "n-am inteles". Adica, ce e de inteles? Nici eu nu inteleg viata! De ce mai traim? Anumite lucruri nu poti pretinde ca le intelegi vreodata pe deplin. Aici nu se lucreaza cu cifre, nu se calculeaza nimic. Sunt lucruri mai presus de intelegere, iar arta nu este decat un mod de a te apropia de marile intrebari pe care ni le punem cu totii. De marea intrebare - "de ce?".
(Textul integral in Adevarul literar si artistic)