VIDEO Victor Ioan Frunză, regizor: „Nu cred în artiştii cu coroniţă“

„Cântăreaţa cheală & Lecţia“ se joacă la Teatrul de Comedie din Bucureşti, vineri, 5 martie, de la ora 19.00. Regizorul vorbeşte despre noul său spectacol şi critică Uniunea Teatrală din România, deşi are trei nominalizări, cu o producţie a Teatrului Maghiar „Csiky Gergely" din Timişoara, la actuala ediţie a Galei Premiilor UNITER.

Citiţi şi:

Deseară avem spectacol cu geometrie variabilă la Teatrul "Maria Filotti"
Cei mai buni creatori de teatru din România

Din declaraţiile lui Victor Ioan Frunză:

„Cred că felul în care se decernează premii aceloraşi şi aceloraşi oameni creează impresia unui club".

„Spectacolele devin din ce în ce mai mici, şi la propriu, şi la figurat. Asistăm la o infantilizare, şi a gusturilor, şi a limbajului, în numele unui modernism de muzeu".

„Dacă aţi asista vreodată la o descindere a unui selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru aţi vedea «Revizorul» mai tare decât aici, la Teatrul de Comedie".

„Am 49 de premii naţionale şi internaţionale. Nu mi-au folosit la nimic".

„Faptul că există o zonă lipsită de transparenţă, de exemplu în organizarea Festivalului Naţional de Teatru, asta dezamăgeşte, creează multe suspiciuni".

Aveţi vineri această premieră cu două piese de Ionesco, într-un singur spectacol. Montarea se înscrie pe direcţia pe care v-aţi propus-o, „Omenescul din teatrul absurdului"?

Victor Ioan Frunză: Eu am făcut o cercetare mai largă în acest sens. Am montat „Regele moare", la fostul teatru „Mundi", „Lecţia" la Teatrul Maghiar din Timişoara şi „Scaunele", în germană. Avusesem şi un proiect cu „Rinocerii", dar n-am găsit distribuţie... La Teatrul de Comedie am vrut să fac doar „Cântăreaţa cheală", pentru că n-o mai făcusem şi eu nu prea-mi reiau temele. Apoi, am aflat că la Teatrul La Huchette, din Paris, unde se joacă de 50 de ani această piesă, este prezentată în tandem cu „Lecţia". Şi, cum „Lecţia" n-am mai făcut-o în limba română, e şi asta o premieră.

Sunt două comedii care te fac să râzi de lucruri despre care n-ai crezut că se poate râde. În general, Eugen Ionescu e privit ca un autor atitudinar, foarte apropiat de zona oamenilor „cu carte". De aceea ţi se pare că montările după aceste texte degajă un oarecare savantlâc.

Dar, Eugen Ionescu a scris un teatru simplu şi pur. El credea foarte puternic în felul în care omul îşi povesteşte istoria din grădina lui secretă, dar mai credea şi că această istorie poate fi transmisă într-un mod simplu şi cursiv. Dacă înţelegi că există oameni ca noi toţi care stau împreună singuri, atunci ajungi la esenţă. Ce facem, de fapt, când stăm la calculator, pe Skype şi pe messenger? Stăm cu ceilalţi, dar, de fapt, stăm singuri. În momentul în care înţelegi lucrul acesta, comedia „Cântăreaţa cheală" ţi se deschide în faţa ochilor într-un mod foarte aparte şi foarte emoţionant. E un fel de tragedie pe un chat existenţial şi care se tot desface până la aneantizarea personajelor.

Clişeele pe care le foloseşte în „Cântăreaţa cheală" sunt şi clişeele zilelor noastre, pentru că el este un fel de Shakespeare contemporan. Trăirile, pulsiunile, sangvinitatea sunt de aceeaşi magnitudine. Şi, la fel cum Shakespeare poate fi contemporanul nostru, Ionescu, cu atât mai mult poate fi, pentru că el ne arată şi o ciudăţenie artistică: ne arată ce se întâmplă cu avangarda când aceasta îmbătrâneşte. Şi felul în care rezistă în timp opera lui e un răspuns bun la ceea ce înseamnă, de fapt, avangarda.

N-o să se supere Marie France Ionesco atunci când o să vadă că-l numiţi pe dramaturg nu Ionesco, ci Ionescu?

Eu sunt sigur că doamnei Ionesco sau Ionescu i s-au atribuit lucruri pe care nu le-a gândit şi nu le-a spus. Singurul lucru pe care l-a spus şi cu care şi eu sunt de acord este că Ionescu nu este un autor care să fie jucat numai la aniversări. Restul sunt exagerări, dar în niciun caz nu au încărcătura care li s-a atribuit.

Este foarte ciudat cum această doamnă care era aplaudată acum nişte ani pentru că a luat o atitudine bună împotriva „rinocerilor" care voiau să pună în scenă piesa „Rinocerii", este acum demonizată, pe un aspect care ţine de o zonă a bunului-simţ. Omul are dreptul să-şi scrie numele aşa cum îşi doreşte şi are dreptul să formuleze nişte condiţii în legătură cu felul în care sunt prezentate - nu înscenate - piesele. Nu cred că cineva poate să aducă vreo dovadă că doamna Ionesco a intervenit vreodată.

După trei spectacole cu „Cântăreaţa cheală", prezentate în Festivalul Naţional de Teatru, anul trecut, şi o „Lecţie" făcută de Horaţiu Mălăele la Teatrul Naţional din Bucureşti v-aţi văzut obligat să inovaţi, dincolo de nişte limite pe care vi le-aţi impus iniţial, tocmai ca să nu fiţi sub concurenţă?

Eu nu mă situez într-o zonă concurenţială. Nu cred că artistul trebuie să aibă această viziune. O văd în realitatea teatrală din România, dar nu sunt de acord cu ea, nu mă interesează... Eu cred că artistul are ceva de spus, iar eu am avut ceva de spus cu piesele acestea. Dacă felul în care evoluează discursul scenic poate fi pus în concurenţă, asta deja nu e treaba mea şi nu cred că ar fi normal să fie. Artiştii nu pot fi concurenţi.

Arta nu trebuie situată într-o competiţie, arta are cu totul alte coordonate. Faptul că au fost trei montări, dovedeşte că doamna Ionesco a avut dreptate şi pot să vă dovedesc că au fost şi altele. Vedeţi anul ăsta vreo montare Ionesco? Acea ardoare de a-l prezenta publicului românesc a dispărut, după ce s-a stins momentul aniversar. Eu cred că e foarte important să joci aceste texte în ziua de astăzi, pentru că ele fac parte alături de altele, nu foarte multe, dintr-o zonă care-ţi arată că teatrul este şi literatură.

Ele aşază repertoriul teatral din România într-o zonă care îi lipseşte la ora actuală, pentru că orientarea creaţiei a dus la un teatru care este unilateralist, în toată aria teatrală. Această orientare a creaţiei este prezentă în teatrul românesc printr-o axiologie impusă de Galele Premiilor UNITER şi de Festivalul Naţional de Teatru, unicele manifestări care produc axiologie. Şi, din cauza asta, cred că textele fundamentale trebuie să fie prezente. Ideea că noul şi vechiul sunt categorii estetice este o enormitate.

Dar această idee, indusă în mod fals, a dus la o linearitate a mişcării teatrale. Spectacolele seamănă din ce în ce mai mult unele cu altele, pentru că vor să satisfacă cu totul alte motivaţii şi alte cerinţe decât cele fireşti ale teatrului. Să nu uităm totuşi, că teatrul are o esenţă comunitară.

Cine ar vrea să omoare teatrul?

Eu nu-mi propun să văd cine este de vină, deşi aş putea, dar observ faptul că spectacolele devin din ce în ce mai mici, şi la propriu, şi la figurat. Asistăm la o infantilizare, şi a gusturilor, şi a limbajului, în numele unui modernism de muzeu, căruia oricine îi poate afla originile, la începutul secolului trecut, şi care este clamat ca fiind o noutate. Aceste texte sunt necesare pentru a asigura o policromie, o diversitate teatrală, dar şi pentru că publicul are nevoie de astfel de texte. Nu este adevărat că publicul nu vine la teatru.

Publicul nu vine la anumite teatre şi la anumite spectacole. Nu este adevărat că publicul nu are antenă pentru o zonă mai înaltă a creaţiei artistice. Marii creatori, de la Peter Brook la Şerban, Purcărete şi Strehler, ne dovedesc că poate să existe creaţie înaltă şi să fie şi accesibilă. Şi asta este o valoare foarte importantă. Textele lui Ionesco întrunesc această valoare.

După cât timp v-aţi întors să regizaţi în Bucureşti? Când aţi montat ultima oară aici?

Cred că prin 1996-1997. M-am ţinut departe de Bucureşti pentru că eu vin din lumea reală a teatrului. Sunt un practician, nu-mi permit să stau câte 5-6 luni până se coace un spectacol. Sunt obişnuit cu termene mai precise şi, din păcate, nu toate teatrele din Capitală pot oferi o asemenea exactitate. Bucureşti e şi un caz special, pentru că actorii au foarte mult de lucru şi în afara teatrului şi atunci, un program e mai greu de făcut. Apoi, în afară de două-trei teatre, restul sunt teatre care nu diferă cu mult de periferia teatrală.

Aţi declarat recent pe site-ul yorick.ro că Uniunea Teatrală din România (UNITER) „deţine un monopol nefiresc, de tip totalitarist, care stabileşte axiologia teatrală şi care a dus la apariţia unei culturi oficiale ţâfnoase şi anacronice". Credeţi că nominalizările venite de la UNITER urmăresc să vă mai domolească acest discurs vehement?

Susţin ce am spus acolo şi nu cred că există vreo nominalizare care să mă facă să-mi schimb opinia. Eu le mulţumesc celor care se apleacă asupra operei mele. Nu-i desconsider. Însă, de atât de multe ori discursurile teatrale au fost neglijate în această competiţie, încât mi-e foarte greu să îi văd rostul. De altfel, dacă vă uitaţi, anul trecut n-au reuşit să umple nici măcar un mic studio al televiziunii. Şi asta spune mult despre interesul breslei pentru Gală.

Eu nu cred în artiştii cu coroniţă, ci într-o realitate simplă, care stă în sala de spectacol. Dacă aţi asista vreodată la o descindere a unui selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru (FNT) aţi vedea „Revizorul" mai tare decât aici, la Teatrul de Comedie. Ce pot să spun este că cei care au fost în comisia de nominalizări de anul acesta au văzut toate spectacolele, ceea ce nu s-a întâmplat anul trecut, acum doi ani sau de când mă ştiu.

În rest, eu am 49 de premii naţionale şi internaţionale. Nu mi-au folosit la nimic. Am auzit odată un regizor declarând, după ce a primit un premiu, că se simte liber. Vă spun sincer că m-am gândit la cât de multă nesiguranţă este în artistul acela, dacă libertatea lui depinde de o diplomă.

Era prea stresat să obţină acel premiu?

Dar să ştiţi că este o problemă, pentru că foarte multă lume doreşte aceste premii.

Pentru că sunt singurele. Ar trebui spart monopolul?

Da, sunt singurele şi este foarte greu să spargi acest monopol. Eu nu spun că ei sunt vinovaţi de acest monopol, ci că aceasta este situaţia. Este un ONG care are o putere uriaşă, nefirească. Este, de fapt, un superminister al teatrelor. UNITER organizează Festivalul Naţional de Teatru. Prin Senatul UNITER se numeşte, fără concurs, selecţionarul FNT. Nu se prezintă un program. Nu credeţi că este normal ca atunci când dai unui om această răspundere excepţională ar trebui să vezi ce-şi propune el să facă? Să ştiţi că am avea surprize mari dacă am încerca să vedem care este legitimitatea. Nu creştem, aşa, selecţioneri...

Trebuie să mai şi avem o oarecare abilitate, nu? Cred că acumularea asta de putere, ca întotdeauna, nu e bună! Vă daţi seama ce incompatibilităţi se nasc... Faptul că există o zonă lipsită de transparenţă, de exemplu în organizarea FNT, asta dezamăgeşte, creează multe suspiciuni şi arată că numai câţiva oameni lucrează în mişcarea teatrală din România, iar eu cu asta nu pot fi de acord.

Ce vi s-a părut lăudabil şi ce vi s-a părut dubios în selecţia de la UNITER?

Eu nu cunosc care au fost criteriile. Îi cunosc pe mulţi dintre creatori. Dar nu cred că putem vorbi de ceva dubios. Am văzut tot felul de luări de poziţie în presă, care mai de care mai hazoase. Cronicarii noştri îţi descreţesc fruntea de câte ori îi citeşti, pentru că analizele asupra acestei selecţii au dovedit clar cine cu cine ţine. Deci, nu era analizată selecţia, ca atare. Am citit mai multe articole. Sigur, fiind trei oameni, au gândit într-un fel. Repet: faţă de alţii, au văzut toate piesele la care au fost chemaţi. Problema este că nicăieri nu se spune când începe perioada de selecţie.

Cum se procedează? Noi, artiştii, îi chemăm pe ei sau ei vin pur şi simplu? Dacă nu dai un telefon să spui că la Miercurea Ciuc, de exemplu, este un spectacol, credeţi că vine cineva acolo? Nu! Pentru că nu e în trend, ca să folosesc barbarismul la modă. Acestea sunt lucruri foarte simple care ar putea fi lămurite. Este valabil şi la Festivalul Naţional de Teatru. Ne rugăm noi de selecţioner să vină sau el are obligaţia să vină? Până la urmă, când se instituie o astfel de superîntrecere pe ţară, ar trebui să fie cunoscute criteriile.

Cum de selecţia a fost anunţată anul trecut, în iunie, şi a conţinut cel puţin o piesă a cărei premieră a avut loc la sfârşitul lui iunie? Ce s-a întâmplat? Sunt de acord că poate sunt şi excepţii, dar exact atunci, tot în finalul lui iunie au mai fost patru piese care au avut premieră. Cum de aceste patru piese care nu au fost văzute nu au fost incluse, iar aceea, care tot nu a fost văzută, a intrat în festival? Acelaşi lucru s-a întâmplat şi acum un an... Ce-i face pe unii mai accesibili decât pe ceilalţi? Şi dacă vom răspunde la întrebările astea, lucrurile se vor mai limpezi. La acest spectacol, „Rosencrantz şi Guildenstern" am avut la un moment dat nişte cronicari români care au venit să-l vadă.

În aceeaşi seară a fost prezent şi selecţionerul Festivalului Naţional de Teatru din Ungaria. Nu a trebuit să trimitem nicio invitaţie, să dăm niciun telefon, de la biroul de la Budapesta ni s-a transmis că vine domnul acela care nu doreşte să vadă pe nimeni, că trebuie să i se lase biletul la poartă şi că nu are nevoie de nimic şi că pleacă în aceeaşi seară; că vine cu maşina sa şi pleacă cu maşina sa. A plecat, şi după o săptămână ne-a fost anunţat rezultatul.

După nominalizarea la UNITER a crescut interesul pentru spectacolul dvs., „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi", de la Teatrul Maghiar Timişoara?

De obicei, noi avem sala plină la acest spectacol. Eu mă opun acestei stări excepţionale pe care noi o dăm unui spectacol dacă a fost sau nu nominalizat. Cred că e bine că a fost nominalizat, dar nu e neapărat necesar ca să fie un spectacol bun. M-aş bucura ca acest spectacol să poată fi văzut, ca acel mic teatru maghiar să devină vizibil - acest teatru unde anul trecut, selecţionerul nici măcar nu s-a străduit să facă cei zece metri care îl despărţeau de teatrul german ca să vină să vadă ceva acolo. Faptul că a fost nominalizat spectacolul mi se pare în ordine, dar pe mine, personal, lucrurile astea nu mă mişcă.

Măcar se bucură cei care au lucrat la spectacol...

Sigur că da. Eu cred că actorii se bucură oricum. Eu cred că se bucură şi de faptul că spectacolele se joacă. Cred că ar trebui, o dată pentru totdeauna, să renunţăm la zona aceasta festivistă, în care considerăm că teatrul din România are două sărbători, un Paşte şi un Crăciun: Gala UNITER şi Festivalul Naţional de Teatru.

Deci aţi fost invitat acum la masa de Paşte. Veţi merge la Gală? Veţi accepta eventuale premii?

Nu am fost invitat, am fost nominalizat. Nu ştiu unde voi fi atunci. Eu am o problemă cu această situaţie nefirească. Trebuie ca oamenii de teatru să renunţe să-şi confecţioneze succese pe hârtie, prin diplome, altfel o să ajungem ca poeţii care se citesc între ei şi îşi dau premii. Esenţa teatrului este una comunitară şi noi trebuie să creăm pentru această zonă şi nu pentru a primi premii.

Credeţi că sunt spectacole care au rămas pe dinafară şi care ar fi meritat să fie nominalizate la categoria „cel mai bun spectacol"?

În primul rând, eu cred că trei nominalizări pentru fiecare categorie sunt foarte puţine şi piaţa ar trebui să stabilească numărul nominalizărilor. Ce te faci dacă ai o situaţie excepţională în care sunt zece sau ce te faci în situaţia în care nu ai niciunul? Limitarea numărului de nominalizări bănuiesc că a fost făcută tocmai ca să stăvilească pornirea asta de a mulţumi pe toată lumea. Dar nimeni nu a provocat o discuţie publică, cu practicienii (chiar dacă nu sunt membri ai UNITER), ca să vadă ce nu merge şi ce merge bine.

Domnul Ion Caramitru (preşedintele UNITER n.r.) greşeşte tocmai prin faptul că nu comunică pe tema aceasta. După cum se greşeşte şi la Festivalul Naţional de Teatru, tot pentru că nu se vorbeşte pe tema aceasta. Noi ne imaginăm că un articol în „artactmagazin" sau un articol într-o altă revistă rezolvă ceva? Nu rezolvă nimic. Ne enervăm că uite ce ne-a făcut sau... Revenind la „cel mai bun spectacol", „Pyramus & Thisbe 4 you" (în regia lui Alexandru Dabija de la Teatrul Odeon Bucureşti n.r.) putea să intre liniştit. Şi „Casa Zoikăi" (regia Alexandru Tocilescu, Teatrul de Comedie Bucureşti n.r.), care este un spectacol foarte bun. Mai am o întrebare.

Este oare normal ca un spectacol să fie nominalizat la „cel mai bun spectacol", cum s-a întâmplat în alţi ani, şi să nu primească şi o nominalizare la regie? Şi reciproca e valabilă. Sunt foarte multe aberaţii. Şi mai cred că felul în care se decernează premii aceloraşi şi aceloraşi oameni creează impresia unui club, care probabil că e o impresie greşită, dar totuşi ea aşa se vede, orice am spune, orice am face.

Victor Ioan Frunză, despre actorii din spectacol

Victor Ioan Frunză îşi caracterizează echipa cu care a lucrat la spectacolul „Cântăreaţa cheală & Lecţia", care va avea premiera vineri, 5 martie, de la ora 19.00, la Teatrul de Comedie din Bucureşti: „Privindu-i nu poţi să nu meditezi la hazardul geografic: e sigur că dacă unii dintre ei s-ar fi născut cu câteva sute de kilometri mai spre vest ar fi fost acum staruri. Te impresionează prin modestia lor. Au nişte carneţele mici în care au notat orarul (foarte încărcat) şi unde e, de fapt, înscrisă întreaga lor viaţă. Îi simţi luptând tăcut pentru crezul lor. Cu unii dintre ei aş vrea să semăn.

Virginia Mirea: Dincolo de notorietate ne priveşte un Artist proaspăt, emoţionant şi singular. Am văzut-o şi în spectacole experimentale, pentru că Virginia este o personalitate robită ludicului.

Dragoş Huluba: Are vocaţie de comedian, de tragedian şi un mod cu totul special de a fi esopic, o interpretare viguroasă, un straniu sentiment extatic.

Mirela Zeţa: E din tagma artiştilor bântuiţi, a celor care nu se „vindecă" cu una cu două ... Pare că are „o mie de chipuri".

Florin Dobrovici: În viaţa de zi cu zi, Florin e un om bun şi cu picioarele pe pământ. Pe scenă dă semnificaţie conceptului de speranţă al fiecăruia dintre noi.

Andreea Samson: aparţine teatralităţii accentuate. Nu nu te lasă niciodată indiferent, fiindcă artistul inteligent nu se mulţumeşte să reia, cuminte şi posac, lucruri comune, ci îşi asumă riscul de a contraria, de a înfrunta.

Bogdan Cotleţ: E sensibil, coleric şi retractil. Bucuria care emană din jocul său te face să crezi că povestea se reînnoadă de acolo de unde a fost ruptă copilăria lui.

George Costin: Severitate şi disciplină în joc, un tipar germanic dar cu fervori baroce. Este impresionant că George a ales să părăsească teatrul în care lucra pentru că nu făcea acolo perfomanţă."

Trei nominalizări

Spectacolul „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi", regizat de Victor Ioan Frunză la Teatrul Maghiar „Csiky Gergely" din Timişoara a fost nominalizat la trei categorii, la Gala Premiilor Uniunii Teatrale din România (UNITER), eveniment care va avea loc la 19 aprilie. Producţia a fost nominalizată la categoria „cel mai bun spectacol", Victor Ioan Frunză a primit o nominalizare la categoria „cel mai bun regizor", iar Adriana Grand a fost nominalizată pentru „cea mai bună scenografie".

„Aniversarea", în regia lui Vlad Massaci, o producţie a Teatrului Nottara din Bucureşti, „Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess", montarea lui Radu Alexandru Nica de la Teatrul Naţional „Radu Stanca" din Sibiu, şi „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi", creaţia regizorului Victor Ioan Frunză de la Teatrul Maghiar „Csiky Gergely" din Timişoara, îşi vor disputa supremaţia la categoria „cel mai bun spectacol", în cadrul ediţiei a XVIII-a a Galei Premiilor UNITER.

"Esenţa teatrului este una comunitară şi noi trebuie să creăm pentru această zonă şi nu pentru a primi premii."

Victor Ioan Frunză Regizor