"Viata e bunul cel mai de pret"

- Din nou, foarte frumoase si impresionante aceste scene pe care le evocati, cu scriitori care nu mai sunt printre noi... Nu mi s-a parut ca erati foarte "rai", Dvs., Marius Robescu si Sorin Titel.

- Din nou, foarte frumoase si impresionante aceste scene pe care le evocati, cu scriitori care nu mai sunt printre noi... Nu mi s-a parut ca erati foarte "rai", Dvs., Marius Robescu si Sorin Titel. in fond, aveati acel drept moral al tineretii derivat din drepturile ei biologice: nonconformismul, judecata mai taioasa, lipsa de intelegere pentru erorile celor mai virstnici. Doinas, practic, abia debutase, desi facea parte din generatia razboiului; nu avea inca statura pe care i-o cunoastem noi, astazi. in mod sigur, cu totul altfel "suna" acea Oda la cifrele de plan atunci. Acum, ea paleste (cel putin, in ochii mei) in raport cu tot ce a facut Stefan Aug. Doinas in cultura noastra. Dar cred ca Dvs., care nu ati scris nici un vers de care sa va fie rusine, citeati cu alti ochi asemenea contributii. La fel, probabil, Marius Robescu. Putem explica aceasta severitate morala numai prin tineretea judecatorilor? - Thomas Mann spunea odata ca marele om este o calamitate pentru ceilalti. El se referea la Iosif - care avea sa devina hranitorul neamului sau - si, data fiind identificarea cu acest personaj unic al tetralogiei Iosif si fratii sai, se referea, implicit, si la sine. Chiar daca, pentru a nu fi acuzat ca ar avea un orgoliu nemasurat, tinea sa precizeze ca acea identificare era un fel de escrocherie prin care incerca sa afle cum e sa fii efectiv un om mare. Comparate cu demitizarea personajului biblic intreprinsa de Thomas Mann pentru a dovedi ca marele om este o calamitate pentru ceilalti, cred ca acele ironii ale tineretii noastre la adresa marelui poet Stefan Aug. Doinas ar putea fi privite ca niste dulci copilarii. in felul lor, poate ca erau chiar mai "nevinovate" decit elogiul pe care i-l aduce Gabriel Liiceanu in Usa interzisa, unde, consemnind vestea mortii lui, primita cind se afla in Paris, nu gaseste ceva mai bun de spus despre el decit ca "a tradus genial Lia Savu". De aceea, ma bucura constatarea Dvs. ca, in pofida nonconformismului specific virstei, nu eram chiar atit de "rai". O eventuala paralela intre etapa la care va aflati Dvs. acum si cea la care ma aflam eu si prietenii mei din aceeasi generatie cu mine la vremea cind ne cautam modelele ar putea lamuri si mai bine anumite lucruri. Cind spun asta, am in vedere felul cum ati scris despre Octavian Paler. Pentru ca marea pretuire pe care i-o acordati nu v-a impiedicat sa cadeti in ispita si sa-l ironizati pentru ca ar abuza de trimiterile culturale, afirmind ca, in vreme ce i-ati citit cartea Don Quijote in Est, va venea sa exclamati, ricanind: "Cum ar zice Ortega y Gasset, sarut mina pentru masa!..." Veti spune ca obiectia Dvs. era de ordin estetic, iar cea cu privire la Oda la cifrele de plan ar fi fost de ordin etic, dar nu va voi da dreptate. Prietenii mei socoteau ca, dupa Oda in metru antic, nu se mai pot scrie ode. Pentru nimeni si pentru nimic. Si nici baladele, ca gen literar, nu le mai spuneau cine stie ce. Chiar daca Mistretul cu colti de argint constituie o dovada cum nu se poate mai sigura ca prejudecata asta a lor isi avea si ea limitele ei. Daca replicile lui Sorin Titel erau ale unui prozator inzestrat cu simtul concretului si al umorului, cele date de Marius Robescu erau ale unui poet cultivat si orgolios, care, in anumite privinte, semana cu Stefan Aug. Doinas. Nu intimplator, in pofida exigentei cu care il judeca in particular, i-a consacrat un articol foarte elogios, scris cu intelegerea celui ce vede lucrurile din interior. Or, asta m-a facut sa sfirsesc prin a crede ca reprosurile pe care i le aducea in fata lui Cotrus veneau atit din tristetea ca pina si el a fost in stare sa faca un compromis, cit si dintr-o gelozie abia mascata. Fiindca noi eram prietenii mai tineri ai lui Cotrus, pe cind Doinas era chiar prietenul sau. Pe de alta parte, intre cei doi cerchisti care erau prieteni din tinerete, exista o diferenta comparabila cu cea dintre Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. Unul se simtea intr-o conversatie cu oamenii care-l interesau ca pestele in apa, iar celalalt nu avea darul comunicarii. Dupa moartea lui Cotrus, Doinas o invitase pe sotia acestuia la Bucuresti, pina cind depaseste perioada cea mai grea. Si atunci m-a chemat si pe mine, sa stau de vorba cu ea. Am avut astfel ocazia sa o cunosc si pe superba Irinel Liciu care m-a impresionat, inainte de toate, prin faptul ca renuntarea la balet nu o facuse sa creada ca totul s-a terminat. Echilibrul ei fragil sta in dragostea pentru Doinas; prin tot ce facea pentru el si pentru prietenii lui iti da sentimentul ca slujeste in continuare Arta. Faptul ca pentru ea lumea asta nu mai insemna nimic daca nu mai exista el mi s-a parut de la sine inteles. Dar asta nu m-a impiedicat sa-mi pun la nesfirsit intrebarea de ce nu s-a intimplat o minune ca sa o poata ajuta cineva pina cind reuseste sa depaseasca perioada cea mai grea, asa cum a facut ea cu sotia lui Cotrus. Fiindca eu cred ca viata e bunul cel mai de pret pe care ni l-a dat Dumnezeu si ca toate valorile celelalte nu reprezinta altceva decit niste mijloace menite sa te faca sa rezisti pina la capat, in pofida mortii si a faptului ca nimeni nu te poate asigura ca mai exista ceva dupa aceea. Fragmente din volumul in lucru Convorbiri cu Ileana Malancioiu, ce urmeaza a fi publicat la Editura Polirom.