VIDEO Un inovator al limbajului literar
0Claude Simon (1913–2005) a primit Premiul Nobel pentru Literatură din partea Academiei Suedeze, fiind al 12-lea autor francez răsplătit cu prestigioasa distincţie. Autorul a fost recompensat „pentru romanele sale, în care combină creativitatea poetului cu cea a pictorului, manifestând o conştiinţă acută a dimensiunii temporale“.
Claude Simon s-a născut pe coasta de est a Africii, în Tatanarive, pe insula Madagascar - la vremea respectivă o colonie franceză. Şi-a petrecut copilăria în oraşul francez Perpignan, lângă graniţa cu Spania, împreună cu mama şi familia acesteia, tatăl - un ofiţer de armată - fiind ucis în 1914, în luptele din Primul Război Mondial.
Mai citeşte şi:
Internetul, propus la Nobel
Simon urmează cursurile Colegiului Stanislas din Paris şi Liceul Saint-Louis în scopul unei cariere navale, dar abandonează această intenţie şi începe să studieze arta la Academia André Lhote şi, pentru scurt timp, la Oxford şi Cambridge. A rămas pasionat întreaga viaţă de pictură şi fotografie. Îşi petrece următorii ani călătorind intens în Spania, Germania, Uniunea Sovietică, Italia şi în Grecia. Experienţele trăite în aceşti ani, precum şi cele din timpul războiului, vor fi, mai târziu, o continuă sursă de inspiraţie pentru scriitor.
În 1939, la izbucnirea celei de-a Doua Conflagraţii Mondiale, Claude Simon este mobilizat, fiind integrat în Regimentul 31 al Dragonilor. În iunie 1940, este luat prizonier de armata germană, dar evadează şi se întoarce la Perpignan. De acolo, pleacă la Paris, unde va rămâne până la sfârşitul războiului, alăturându-se Rezistenţei.
Emergenţa Noului Roman
Claude Simon se dedică scrisului abia după finele celui de-al Doilea Război Mondial. Se retrage la Salces, o aşezare din sud-estul Franţei, unde îşi câştigă existenţa ca viticultor, scriind în timpul liber. Primul roman publicat este „Le Tricheur" („Trişorul", 1945). Alte lucrări timpurii sunt romanele „Gulliver" (1952) şi „Le Sacre du printemps" („Întocmirea primăverii", 1954), în care autorul respectă forma literară tradiţională - intrigă coerentă şi personaje clar construite şi uşor identificabile.
Adevărata faimă şi-o câştigă odată cu publicarea romanului „Le Vent" („Vântul", 1957). Pentru redactarea acestuia, Simon adoptă tehnica Noului Roman francez şi începe să dezvolte un stil în care intriga este construită din puncte de vedere multiple ale mai multor personaje cu privire la unul şi acelaşi eveniment. Tehnica Noului Roman începuse să prindă contur în Franţa în timpul anilor '50.
Scriitorii ce adoptau această tehnică negau şablonul tradiţional al ficţiunii - cronologie, intrigă, personaje, narator -, propunând texte realizate prin experimentarea stilurilor, deschise interpretărilor multiple şi participării active a atenţiei cititorilor. „Acelora care-mi reproşează că romanele mele nu au nici început, nici sfârşit nu le pot răspunde decât că au perfectă dreptate", afirma Claude Simon.
Naraţiuni subiective, suprapuse
Accentul pe importanţa percepţiei vizuale începe să domine scrierile lui Simon odată cu romanul „L'Herbe" („Iarba", 1958) în care povestea, lipsită de intrigă, a bătrânei Marie, care e pe moarte, constă într-o serie de descrieri a unor case şi grădini.
A urmat „La Route de Flandres" („Drumul Flandrei", 1960), în care personajul principal este Georges, nepotul Mariei. În paginile romanului, intenţia autorului este de a explora şi reconstitui memoria printr-un melanj de amintiri, viziuni şi imagini mentale ale personajelor. Romanul a însemnat intrarea lui Simon în atenţia criticii internaţionale şi a fost distins cu premiul „L'Express", în 1961. În „Tryptique" („Triptic", 1973), trei fire narative - o petrecere de nuntă, înecarea unui băieţel şi o scenă dintr-un hotel - sunt amestecate, încălecându-se unul pe altul fără delimitări clare şi fără spaţii între paragrafe.
Ficţiuni proprii
Ultimul roman publicat de Claude Simon înaintea decernării premiului Nobel, în 1985, a fost „Les Géorgiques" („Georgicele", 1981). Cartea este construită respectând aceeaşi tehnică a Noului Roman, orchestrând voci narative polifonice, alcătuite din fragmente spaţio-temporale amplasate în Franţa anilor 1793 şi 1940 şi în Spania anului 1936.
Multe dintre scrierile din ultima perioadă a lui Claude Simon îmbină ficţiunea cu fapte şi evenimente autobiografice - „Histoire" („Istorie", 1967), „L'Acaccia" (1989), volum bazat pe povestea părinţilor autorului şi pe cea a strămoşilor lor, şi „L'Invitation" („Invitaţia", 1987), roman inspirat de o călătorie întreprinsă de Simon în Uniunea Sovietică, în 1986.
Compoziţia nesfârşită
„Descrierea (compoziţia) poate continua (sau poate fi extinsă) aproape la nesfârşit, până la cel mai minuţios detaliu care ar putea completa execuţia acesteia, prin înlănţuirea metaforelor propuse, adăugarea altor obiecte vizibile în totalitatea lor sau fragmentate prin uzură, extinderea dimensiunii temporale, adăugarea unui nou conflict (chiar dacă nu apare decât un fragment în cadrul general al tabloului), fără a mai pune la socoteală diversele ipoteze care pot suscita spectacolul.
Astfel, spre exemplu, am putea adăuga cadrului general o a doua sursă de iluminare (strecurată poate printr-o uşă deschisă, printr-un coridor sau provenită dintr-o altă cameră), ce ar arunca o lumină mai puternică asupra scenei şi ar explica prezenţa unor umbre foarte opace (aproape negre), create pe carelaj pornind de la obiectele vizibile (descrise) sau invizibile - şi poate, de asemenea, şi aceea, alungită şi rotunjită a unui personaj ce rămâne în picioare, retras în pragul uşii.
De asemenea, am mai putea vorbi despre zgomote sau despre linişte, despre mirosuri (pudră, sânge, un şobolan mort sau pur şi simplu acest miros subtil, muribund şi rânced al prafului), care domină sau sunt abia perceptibile într-un spaţiu..." (fragment din „Leçon de choses" - 1975)
Mărcile aprecierii
Caracterul inovator al scrierilor lui Claude Simon a fost recompensat prin câteva distincţii de talie internaţională. Scriitorul a primit premiul „L'Express", în 1961, şi premiul „Médicis", în 1967.
Se încarcă comentariile...
