VIDEO Un clovn anarhist al contemporaneităţii

Italianul Dario Fo primeşte Nobelul pentru Literatură, la vârsta de 71 de ani, pentru o operă controversată. Autorul a fost recompensat „pentru că, urmând tradiţia bufonilor de Curte medievali, ia în râs puterea, restituind demnitatea asupriţilor“.

Dramaturgul, actorul şi directorul de companie Dario Fo s-a născut la 24 martie 1926, în San Giorno, un oraş provincial din Varese, în nordul Italiei, într-o familie cu puternice înclinaţii socialiste. Tatăl era lucrător feroviar şi actor amator, iar mama, care trăise dintotdeauna în mediul rural, publicase o carte autobiografică despre povestea satului său natal.

Mai citiţi şi:

Scriitorul José Saramago, câştigător al unui premiu Nobel pentru Literatură, a încetat din viaţă

Dario creşte sub influenţa fermecătoare a poveştilor satirice inventate şi spuse de către bunicul din partea mamei, pe care îl acompaniază în satele din regiune, unde bătrânul călătoreşte într-o căruţă pentru a-şi vinde produsele.

În timpul războiului, tânărul Dario îl ajută pe tatăl său, membru al rezistenţei împotriva ocupaţiei fasciste, să ascundă evrei şi prizonieri de război britanici evadaţi şi să le înlesnească acestora fuga în Elveţia, în timp ce mama sa îngrijeşte răniţii. Războiul îl forţează, de asemenea, pe Dario să-şi întrerupă studiile la Academia Brera din Milano, unde se înscrisese la Facultatea de Arhitectură. Le reia însă după terminarea conflictului.

Primele controverse

În primii ani de după război, după revenirea lui Dario la facultate, toată familia Fo se mută la Milano. Acolo, tânărul student la arhitectură lucrează ca decorator şi asistent de arhitect, urmărind regulat spectacolele noilor companii de teatru, din ce în ce mai multe în epoca „revoluţionară" a dramaturgiei italiene de după război.

Primele texte scrise de Fo sunt farse într-un singur act. Acestea atrag atenţia directorului de companie Franco Parenti, care îl invită pe autor să facă parte din trupa sa. Treptat, Fo renunţă la slujba sa şi se dedică complet teatrului.

Prima piesă cu care Dario Fo atrage atenţia publicului este „Il dito nell'occhio" (1953), o bufonerie în care autorul amestecă frânturi de filosofie marxistă cu farse, cântece şi alte tehnici tributare genului commedia dell'arte. Spectacolul trezeşte reacţii contradictorii - aplauze, dar şi controverse. Încep să apară primele presiuni ale cenzurii şi primele reacţii ale bisericii împotriva spectacolelor lui Fo, două aspecte cu care dramaturgul şi regizorul avea să se obişnuiască în anii următori.

În 1958, împreună cu soţia sa, actriţa Franca Rame, cu care regizorul va colabora pe parcursul întregii cariere, Dario Fo pune bazele companiei teatrale Fo-Rame. Aceasta debutează pe scena „Piccolo Teatro" din Milano, după care porneşte într-un turneu de zece luni, timp în care trupa joacă pe scene din întreaga Italie un spectacol intitulat „Ladri, manichini e donne nude", conţinând patru farse într-un singur act.

Cucerind scenele

Pe parcursul anilor '60, compania Fo-Rame cunoaşte un succes din ce în ce mai răsunător. „Gli arcangeli non giocano a flipper" (1960) - o piesă despre aventurile unui criminal minor care visează că şi-a pierdut identitatea - devine cea mai mare reuşită a teatrului italian din acea perioadă. În „La Signorina è da buttare" (1967), Fo inserează comentarii acide despre războiul din Vietnam, Lee Harvey Oswald şi asasinarea lui Kennedy.

Cea mai originală piesă din această perioadă este considerată a fi însă „Mistero buffo" (1969), alcătuită dintr-o serie de monologuri în care texte religioase medievale sunt adaptate prezentului şi punctate de observaţii acide asupra unor chestiuni contemporane. Spectacolul are un succes enorm la public, dar atrage, din nou, reacţia violentă a clericilor.

Nobel pentru activism artistic

În anii '70, spectacolele lui Fo au devenit din ce în ce mai politice: „Guerra di popolo in Cile" (1973), „Fedayny" (1971) - o lucrare despre conflictul palestiniano-israelian. În această perioadă, dramaturgul a regizat, de asemenea, spectacole de operă, cum ar fi „La storia di un soldato".

Cea mai apreciată lucrare scrisă şi regizată de Dario Fo rămâne însă „Morte accidentale di un anarchico" (1971), o lucrare inspirată de cazul real al „morţii accidentale" a activistului politic Giuseppe Pinelli, survenită la Comisariatul de poliţie din Milano, în circumstanţe neclare, în decembrie1969.

În ciuda tuturor controverselor şi a presiunilor, spectacolele lui Dario Fo s-au jucat pe numeroase scene din întreaga lume, autorul continuând să abordeze cele mai arzătoare subiecte politice, sociale şi religioase ale prezentului. Activismul său s-a manifestat şi în zona ecologică. Împreună cu soţia sa, Fo a fondat în 1980 „Libera Universita di Alcatraz", cumpărând terenul situat între Gubbio şi Perugia şi oprind astfel ca valea să fie defrişată. Nobelul acordat în 1997 a venit să confirme valoarea muncii de-o viaţă dedicată criticii sociale prin intermediul artei active.

O nouă controversă

În 1968, Fo şi Rame au întemeiat o companie numită Nuova Scena, care avea legături cu Partidul Comunist Italian şi dădea reprezentaţii în mediile clasei muncitoare din întreaga Italie. Însă observaţiile satirice ale lui Fo au atras criticile mediilor comuniste, iar în 1970 cei doi au desfiinţat trupa, Fo denunţând public erorile comise de partid.

„Îi iau în derâdere pe cei care deţin puterea"

„Oameni buni, apropiaţi-vă şi ascultaţi. Jonglerul este aici! Eu sunt jonglerul. Ţopăi, fac piruete şi vă fac să râdeţi. Îi iau în derâdere pe cei care deţin puterea şi vă arăt cât de îngâmfaţi şi de fuduli sunt mahării care umblă făcând războaie în care noi suntem cei măcelăriţi. Vi-i arăt exact aşa cum sunt ei. Îi scot din priză şi... psss... ei se dezumflă. Adunaţi-vă, acesta este locul şi acum este momentul în care eu încep să fac pe clovnul şi să vă instruiesc. Mă rostogolesc, cânt şi fac glume! Uitaţi-vă cum limba mea se răsuceşte, aproape ca un cuţit. Dar nu am fost întotdeauna... Ei bine, aş vrea să vă povestesc cum am devenit aşa. Nu m-am născut jongler. Nu m-am transformat dintr-odată în ceea ce sunt acum, o rafală puternică de vânt din ceruri şi apoi: «Bună ziua, salut!».

Nu! Sunt rezultatul unui miracol! Mă credeţi? Chiar aşa s-a întâmplat! M-am născut ţăran. Da, un veritabil om de la sat. Eram fericit, eram trist, nu aveam pământ. Lucram aşa cum lucrează toţi de prin aceste văi, oriunde apucam. Şi, într-una din zile, am dat peste un munte, numai din roci. Era al nimănui. Asta am aflat-o de la oameni. Ei bine, am urcat până în vârful acestui munte şi am observat că era acolo un petic de pământ, aşa că am început să sap cu unghiile. Acolo, am descoperit un firicel de apă care se strecura. Aşa că am început să sap mai adânc. Am coborât pe malul râului şi mi-am tocit degetele până la os, încercând să aduc pământ în vârful muntelui".

(fragment din „Mistero Buffo", 1969)