Texte inedite de Jack Kerouac. Citeşte aici fragmente în avanpremieră

Câteva scrieri rare de Jack Kerouac, între care şi un „roman pierdut", intitulat „Oceanul e fratele meu" au apărut în librării, în colecţia „Biblioteca Polirom"

Apariţia în limba română a cărţii care conţine scrierile unuia dintre cei mai cunoscuţi scriitori din generaţia beat include şi fotografii inedite din arhiva personală a lui Jack Kerouac.

Despre romanul „Oceanul e fratele meu", carte-eveniment ce dezvăluie începuturile carierei literare a scriitorului, Kerouac însuşi povestea: „În această carte voi ţese toată pasiunea şi splendoarea vieţii, neliniştea şi tihna ei, febra şi plictiseala ei, dimineţile, amiezile şi nopţile de dorinţă, enervare, frică, triumf şi moarte...".

La Editura Polirom din opera lui Jack Kerouac au mai fost traduse: „Pe drum", „Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor" şi „Vagabonzii Dharma".

Citeşte aici fragmente din noul volum marca Jack Kerouac:

"În principiu, Wesley nu era beat: pînă acum băuse cinci pahare de bere, iar de cînd se alăturase grupului din separeu, cinci pahare mici de gin sec, pe care Everhart se oferise cu voioşie să le plătească. Dar atmosfera barului, fumul lui dens şi mirosul amestecat de băuturi tari şi bere, huruitul lui de sunete şi ritmul tare şi permanent al muzicii de la tonomat făceau să i se înceţoşeze simţurile, le împingeau înspre o supunere înăbuşită într-un ritm lent, delirant şi exotic. Ca urmare, Wesley era ca şi beat. De obicei putea bea mult mai mult. Începu să simtă cum i se strecoară o furnicătură în membre şi se trezi că din cînd în cînd capul se leagănă dintr-o parte în alta. Capul lui Polly începu să apese greu pe umărul lui. După cum îi era obiceiul cînd era beat - sau cel puţin aproape beat -, Wesley începu să tacă, în egală măsură încăpăţînat şi imperturbabil. Aşa se face că, în timp ce Everhart vorbea, Wesley asculta, dar preferă să o facă într-o tăcere strictă şi impasibilă.

Everhart, care acum era destul de beat, nu se putea stăpîni să nu vorbească - şi vorbea, deşi publicul lui părea mai preocupat să păstreze gravitatea ridicolă a beţivilor. Nimeni nu asculta, dacă nu cumva o făcea Wesley, în felul lui pieziş. Una din fete adormise.

- Ce le spun atunci cînd vor să ştie ce vreau să fac în viaţă? intonă Everhart, adresîndu-se tuturor cu profundă sinceritate. Le spun doar ce nu vreau să fac; în ce priveşte treaba cealaltă, habar n-am, aşa că nu spun nimic.

Everhart îşi termină paharul grăbit şi continuă:

- Cunoştinţele mele despre viaţă sînt doar negative: ştiu ce e greşit, dar nu ştiu ce e bine... Să nu mă înţelegeţi greşit, băieţi şi fete ...nu spun că nu există bine. Vedeţi, pentru mine binele înseamnă perfecţiune...

- Taci din gură, Everhart, interveni George, beat.
- ...şi ce e rău sau ce e greşit înseamnă imperfecţiune. Lumea mea e imperfectă, nu există nici un fel de perfecţiune în ea, prin urmare nu este cu adevărat bună. Aşa se face că eu cîntăresc lucrurile din perspectiva imperfecţiunii lor sau a răului. Pornind de la această bază, pot spune ce nu e bine, dar refuz să pierd vremea cu ceea ce se presupune că e bine...

Polly căscă zgomots. Wesley îşi mai aprinse o ţigară.

- Nu sînt un om fericit, mărturisi Everhart, dar ştiu ce fac. Ştiu ce ştiu cînd vine vorba de John Donne şi de Bard. Le pot spune studenţilor mei ce înseamnă ei. Aş merge pînă acolo încît să spun că îl înţeleg perfect pe Shakespeare - ca şi mine, el era conştient de mai multă imperfecţiune decît se crede de obicei. Sîntem de acord asupra lui Othello, care, dacă n-ar fi credulitatea şi naivitatea lui, ar vedea în Iago o furnică mică şi inofensivă, pe cît de slabă şi impotentă, pe atît de insignifiantă. Sau asupra lui Romeo, cu nerăbdarea lui capricioasă! Sau asupra lui Hamlet! Imperfecţiune, imperfecţiune! Nu există bine. Nu există nici o bază pentru bine şi nici o bază pentru morală...

- Nu-mi mai zgîria timpanele! îl întrerupse George. Nu sînt unul din studenţii tăi stupizi.
- Cîîîh! adăugă una dintre fete.
- Da! cîntă Everhart. Speranţe mari puse-n lucruri mărunte! Shakespeare a spus asta în Zadarnicele chinuri ale dragostei! Aha! Uite! Speranţe mari puse-n lucruri mărunte... dar, băieţi şi fete, nu mă pot plînge: am un post bun la universitate, după cum ne place să-i spunem, şi trăiesc fericit, împreună cu bătrînul meu tată şi impetuosul meu frate mai mic, într-un apartament confortabil, mănînc regulat, dorm bine, beau suficientă bere, citesc cărţi şi particip la nenumărate activităţi culturale; şi cunosc şi ceva femei...

- Nu zău! strigă George, care în timpul monologului îşi sprijinise capul de perete, ca să doarmă.
- Dar toate acestea sînt irelevante, hotărî Everhart. Revoluţia proletariatului este singurul lucru important azi şi dacă nu e ea, atunci e ceva aliat cu ea - socialismul, antifascismul internaţional.

Revolta a fost dintotdeauna în firea noastră, dar acum o descoperim puternică. Scrierea păcii acestui război va fi plină de artificii... Există două definiţii ale păcii de după război: pacea bună şi pacea raţională. Pacea raţională, după cum ştim cu toţii, este pacea oamenilor de afaceri... dar bineînţeles că omul de afaceri vrea o pace raţională, bazată pe tradiţiile Americii - doar e om de afaceri, se ocupă de afaceri! Aceasta e perspectiva radicalilor: ei uită că omul de afaceri depinde la fel de mult de afaceri pe cît depind radicalii de sprijinul privat... Dacă îi iei fiecăruia acest lucru, cele două clase dispar ca simple clase. Omul de afaceri vrea şi el să existe - dar fireşte că el are tendinţa să existe pe seama celorlalţi, astfel că radicalii nu sînt orbi în faţa răului. Ceea ce vreau eu să ştiu e dacă radicalii nu sînt de acord cu liberalismul economic sau laissez-faire - sau libera iniţiativă...

- Sau ce vrei tu! adăugă George.

- Da... dacă e aşa, cu ce sînt de acord radicalii? Cu multe, desigur. Eu respect faptul că ei ştiu ce e greşit, dar nu reuşesc să înţeleg binele pe care îl imaginează: state perfecte, cum se întîmplă în cazul radicalilor mai tineri şi mai ţicnit. Dar cei mai bătrîni, cei cu ţara dialogului calm, în care un om poate să îşi facă munca şi să beneficieze de ea şi în care el poate trăi mai degrabă în siguranţă cooperatistă decît în isterie concurenţială... aceşti radicali mai vîrstnici au un pic mai mult discernămînt, deşi tot mă îndoiesc că ştiu ce e bine. Ei ştiu doar ce e greşit, ca şi mine. Visele lor sînt minunate, dar insuficiente, improbabile şi mai ales ineficiente." ( din volumul „Oceanul e fratele meu", de Jack Kerouac, Editura Polirom, colecţia Biblioteca Polirom, traducere de Cirpian Şiulea)