Talentata doamnă Lessing

Doris Lessing şi-a publicat primele povestiri la sfârşitul anilor ’30, imediat după ce a fugit de acasă la vârsta de 15 ani. Şapte decenii mai târziu, ea a devenit cea mai bătrână persoană care a primit Nobelul pentru Literatură. A publicat peste 50 de volume, însă numele autoarei britanice va fi legat pentru eternitate de romanul „Carnetul auriu“ (1962), considerat o adevărată Biblie a feminismului.

În dimineaţa zilei de 11 octombrie 2007, membrii comisiei Premiului Nobel pentru Literatură au trecut prin emoţii teribile. La telefonul din locuinţa londoneză a lui Doris Lessing nu răspundea nimeni. Doreau să o anunţe că i se decernase cea mai prestigioasă distincţie literară din lume, dar se temeau ca scriitoarea, pe atunci în vârstă de 88 de ani, să nu fi păţit ceva peste noapte.

Temerile lor s-au dovedit a fi neîntemeiate. Doris Lessing pur şi simplu ieşise la cumpărături. A aflat vestea în timp ce se întorcea spre casă, cu sacoşele în mâini. Cu o simplitate dezarmantă, s-a aşezat pe treptele din faţa locuinţei sale pentru a răspunde la întrebările jurnaliştilor. „Am primit toate afurisitele de premii europene. Mi-a plăcut să le câştig pe toate. Iar acum... o adevărată chintă regală", le-a spus ea reporterilor.

Fuga de Africa

Doris Lessing a ales tot timpul drumul mai greu în viaţă. Născută în 1919 în Persia (actualul Iran), ea şi-a petrecut copilăria în Rhodesia de Sud (în prezent Zimbabwe), unde tatăl ei, un fost ofiţer britanic care fusese rănit în Primul Război Mondial, şi-a încercat norocul cu o fermă. Nu i-a reuşit prea bine.

Prinsă de mică între convingerile tradiţionaliste ale familiei şi ale şcolii de călugăriţe pe care a frecventat-o pentru câţiva ani, pe de o parte, şi duritatea unei lumi în care albii încă se considerau stăpânii negrilor, pe de alta, Doris a făcut prima alegere importantă la vârsta de 14 ani: a părăsit şcoala, fără să o mai reia vreodată. Un an mai târziu a plecat şi de acasă şi s-a angajat ca soră medicală.

„Pe atunci mă gândeam tot timpul cum să scap de acolo", mărturisea ea, decenii mai târziu, într-un interviu. Autorii pe care a început să-i citească (Charles Dickens, Rudyard Kipling, dar şi Stendhal şi Tolstoi) o ajutau să se desprindă mental de violenţa şi mizeria din jurul ei. În scurt timp a început să scrie povestiri, reuşind chiar să vândă două dintre ele unei reviste din Africa de Sud.

S-a căsătorit la 19 ani şi a făcut doi copii, însă prima ei căsnicie nu a durat decât câţiva ani. S-a simţit prinsă în­­tr-o nouă capcană şi nu a ezitat să evadeze din ea. În aceeaşi perioadă a descoperit şi comunismul, devenind membră de partid. Aşa şi-a cunoscut cel de-al doilea soţ, cu care s-a măritat şi a făcut un alt copil.

Biblia feministă

În 1949, Doris Lessing avea aproape 30 de ani şi îşi dorea cu disperare să plece la Londra, oraşul-metropolă de care era fascinată de mică şi despre care citise în atâtea cărţi. Scrisese mai multe povestiri şi un roman despre o femeie albă măritată care avea o aventură cu un servitor negru, toate imposibil de publicat pe tărâm african.

Şi-a luat inima în dinţi şi a pornit spre capitala Marii Britanii mai săracă decât un şoarece, dar însoţită de câteva cufere pline cu volume de care nu dorea să se despartă. Şi-a publicat romanul, „Iarba care cântă" (1949), care a devenit peste noapte un bestseller al acelui an. Au urmat romanele din ciclul „Copiii violenţei" (1951-1959). Iar apoi inovatorul „Carnet auriu", care a provocat numeroase dezbateri în epocă, devenind cunoscut drept Biblia feminismului.

Scriitoarea britanică, la vârsta deplinei consacrări artistice  Foto: AFP

„«Carnetul auriu» are mai multe merite. Primul este acela de a fi un roman ambiţios, care-şi propune abordarea unor domenii atât de diferite, cum ar fi psihanaliza şi stalinismul, relaţiile dintre ficţiune şi viaţă, experienţa sexuală, nevroza şi cultura modernă, războiul sexelor, emanciparea femeilor, situaţia colonială şi rasismul", scria despre roman Mario Vargas Llosa în faimosul său volum de eseuri „Adevărul minciunilor".

Episodul Jane Somers

În anii următori, Doris Lessing s-a îndepărtat de feminism aşa cum a făcut-o de orice alt lucru despre care simţea că o prinde într-o capcană. Departe de problemele sociale care îi marcaseră cărţile anterioare, ea a scris mai multe romane filozofice, ale „spaţiului interior", precum şi o serie de SF-uri care au extins graniţele genului.

Cu un loc bine asigurat deja în lumea culturală anglo-saxonă, Doris Lessing nu a fugit de provocări. În deceniul al nouălea a decis să testeze mecanismele pieţei editoriale şi a scris două romane pe care a încercat să le publice sub pseudonimul Jane Somers. Ele marcau o întoarcere la vechea temă a relaţiei dintre bărbaţi şi femei.

 A fost unul dintre puţinele eşecuri ale autoarei britanice. Romanele au fost respinse de editura ei, fiind acceptate abia după ce a ieşit la iveală adevăratul nume al autoarei lor. Paradoxal, au fost publicate sub numele comun de „Jurnalele lui Jane Somers" (1984) şi s-au vândut foarte bine.

Celebritatea mondială

Ritmul şi diversitatea cu care Doris Lessing a publicat romane şi volume de eseuri nu a slăbit nici în anii '90, în ciuda vârstei tot mai înaintate. Consecventă cu sine însăşi, scriitoarea şi-a surprins aproape de fiecare dată cititorii prin temele delicate pe care le-a abordat, indiferent că acestea au fost politice sau autobiografice.

„De-a lungul impresionantei sale cariere, Doris Lessing a abordat toate stilurile posibile, de la naturalism la realismul psihologic, de la experimentul postmodern la parabola morală, de la science-fiction la poveşti de groază. A evocat Africa în care şi-a petrecut copilăria, Londra postbelică şi bezna îngheţată a spaţiului cosmic şi a trasat istoria goanei utopice după idei călăuzitoare, goană care a marcat secolul XX", a scris despre ea prestigiosul cotidian „The New York Times". 

În 2007, ca o încununare a unei cariere de excepţie, ea a primit Premiul Nobel pentru Literatură. A fost cea de-a unsprezecea femeie căreia i-a fost decernată distincţia.

"Am fost martorul unui timp extraordinar, sfârşitul Imperiului Britanic în Africa."
Doris Lessing
scriitoare

Principalele cărţi

- „Iarba care cântă" (1949)
- „Copiii violenţei" (1951-1959)
- „Carnetul auriu" (1962)
- „O coborâre în infern" (1971)
- „Vara dinaintea întunericului" (1973)
- „Memoriile unei supravieţuitoare" (1974)
- „Canopus in Argos: Arhive" (1979-1983)
- „Terorista cea bună" (1985)
- „Al cincilea copil" (1988)
- „Mitra" (2007)

Femei de Nobel

La 88 de ani primea Nobelul literar şi devenea cea mai bătrână persoană căreia i-a fost decernată această distincţie. Doris Lessing va împlini 92 de ani în luna octombrie a acestui an. Potrivit comunicatului Comitetului Nobel pentru Literatură, ea „dă glas experienţei feminine în literatură. Cu scepticism, pasiune şi forţă vizionară, ea supune analizei critice o întreagă civilizaţie conflictuală". Fostul secretar permanent al Academiei Suedeze, Horace Engdahl, a declarat, imediat după anunţul din 2007, că „a fost una dintre alegerile cel mai bine cântărite din istoria Premiului Nobel".

Înaintea lui Doris Lessing, premiul a mai fost câştigat de Selma Lagerlöf (1909), Grazia Deledda (1926), Sigrid Undset (1928), Pearl S. Buck (1938), Gabriela Mistral (1945), Nelly Sachs (1966), Nadine Gordimer (1991), Toni Morrison (1993), Wislawa Szymborska (1996), Elfriede Jelinek (2004), iar după ea de Herta Müller (2009).

Feministă cu discurs anticomunist

Autoarea, în perioada marilor „bătălii“ feministe

Asemenea multor colegi de generaţie, Doris Lessing a fost atrasă, în tinereţe, de comunism. Ea a căzut în mrejele sirenelor fermecate ale doctrinei socialiste încă dinainte de sosirea în Anglia. În Salisbury, cum se numea pe atunci capitala fostei Rhodesii de Sud, ea participa la întâlnirile unui grup de comunişti care dezbăteau cu înflăcărare lupta de clasă şi combăteau viciile sistemului capitalist. Era chiar membră de partid şi milita cu ardoare pentru răspândirea umanismului de tip socialist. 

Lessing şi-a păstrat convingerile chiar şi după ce s-a mutat la Londra, însă nu pentru mult timp. Raportul lui Hruşciov, prin care acesta denunţa crimele lui Stalin, şi revoluţia din 1956 din Ungaria au pus capăt idilei cu mişcările de stânga. Ea a devenit, pentru tot restul vieţii, un opozant al comunismului. Spre deosebire de mulţi alţi intelectuali de marcă picaţi „în patima stângii", ea a apucat să vadă şi colapsul URSS şi, odată cu asta, sfârşitul ideii de comunism universal.

Pro şi contra feminism

Mai năbădăioasă a fost povestea de iubire pe care Doris Lessing a avut-o cu mişcarea feministă. Devenită port-drapel al feminismului în anii '60, imediat după publicarea „Carnetului auriu", Lessing s-a distanţat încet, dar sigur, de o ideologie care o strângea ca o haină cam strâmtă. Bănuia că toate scopurile pe care feministele şi le propuneau la început vor fi atinse, mai mult sau mai puţin, în următoarele decenii, aşa că a început să vadă, înainte ca altcineva să-şi pună această problemă, care sunt hibele doctrinare ale mişcării.

Cu timpul, criticile aduse feminismului au devenit tot mai dure. „Sunt şocată de felul de negândit, devenit parte a culturii noastre, în care bărbaţii sunt trataţi în mod automat drept gunoaie", comenta ea, în cadrul unui festival literar, despre efectele feminismului. În ciuda distanţării de cele două mişcări ideologice, ea este încă percepută ca fiind un personaj central al istoriei lor.

Criticaţi în nenumărate rânduri că sunt prea „de stânga", membrii Comitetului Nobel au fost acuzaţi chiar de celebrul critic literar Harold Bloom că i-au acordat distincţia din pură „corectitudine politică".