Sully Prudhomme, pionierul Nobelului

Întâiul laureat al prestigiosului premiu pentru Literatură a fost francezul Sully Prudhomme, care a primit distincţia pe 10 decembrie 1901. Comisia pentru acordarea Premiului Nobel i-a propus, în 1901, lui Lev Tolstoi să primească distincţia. Acesta a refuzat, iar premiul i-a revenit lui Sully Prudhomme.

Premiul Nobel nu înseamnă numai validarea la nivel mondial a valorii unei creaţii literare – operele nominalizaţilor sunt studiate şi trec prin filtrele mai multor comisii  -, ci şi intrarea în posesia unei sume de aproximativ un milion de dolari, mai nou, de euro.
René-François Armand Prudhomme s-a născut la Paris pe 16 martie 1839, în familia unui comerciant înstărit.

La vârsta de doi ani şi-a pierdut tatăl, de la care a păstrat prenumele de Sully. S-a mutat împreună cu mama sa în locuinţa unui unchi. S-a înscris la Liceul Bonaparte, unde se simţea abandonat, motiv pentru care în anii de studiu a perceput şcoala ca pe un prizonierat. De aici melancolia din poemul „Première solitude” („Prima singurătate”), în care face o mărturisire bizară: „Fericit acel copil care moare la vârsta de şapte ani, înainte ca inima lui să sângereze pentru a se putea bucura”.

Participă la războiul franco-prusac

După absolvirea liceului, a lucrat o scurtă perioadă de timp într-o fabrică a concernului Schneider-Creuzot, apoi s-a întors la Paris pentru a studia Dreptul.

Dar în urma unui eşec sentimental, Sully Prudhomme a abandonat Dreptul şi s-a dedicat studiului filosofiei şi al poeziei.Greutăţile financiare nu mai constituiau o barieră, căci era deja beneficiarul unei moşteniri care îi asigura independenţa materială.

În cadrul societăţii literare „Conférence de La Bruyère”, Sully Prudhomme şi-a citit primele poeme şi tot aici l-a cunoscut pe Leconte de Lisle, care l-a îndrumat spre parnasianism.

De altfel, debutul sub semnul parnasianismului, cu volumul „Stances et poèmes” („Stanţe şi poeme”, 1865), a fost bine primit de public şi majoritatea criticilor îi sunt favorabile, în special cronicile lui Sainte-Beuve. În 1870, participă la războiul franco-prusac, apoi, simţind nevoia lucrurilor concrete, se îndreaptă spre ştiinţă, încercând să realizeze o poezie ştiinţifică. După apariţia volumelor „Les solitudes” („Singurătăţile”, 1869) şi „Les Vaines Tendresses” („Zădărniciile iubirii”, 1875), evoluează înspre o zonă filosofică şi didacticistă – tendinţă manifestată în ultimele sale volume – „La Justice” („Dreptatea”, 1878) şi „Le Bonheur” („Fericirea”, 1888), în care criticul Ferdinand Brunetière vedea o „încercare laborioasă şi oarecum sterilă de a rezuma în versuri «Critica raţiunii pure»” a filosofului german Immanuel Kant. În „Le Zénith” („Zenitul, 1976) se arată din ce în ce mai atras de idealurile ştiinţei, pe care o vedea aproape de poezie.

Nu a fost căsătorit niciodată

În 1881, Sully Prudhomme a fost primit în Academia Franceză, dar o parte dintre literaţii vremii nu au fost convinşi de originalitatea creaţiei sale.

Mulţi îl considerau drept o figură-hibrid între Hugo şi Leconte, prea „palidă” pentru literatura franceză. Iar acordarea Nobelului pentru Literatură lui Prudhomme, pe 10 decembrie 1901, a fost picătura care a umplut paharul.

Vestea a stârnit aprigi controverse, în primul rând pentru că operele lui Charles Baudelaire sau Paul Verlaine fuseseră considerate cel puţin la fel de semnificative. În al doilea rând, pentru că, în 1901, Lev Tolstoi se aflase şi el printre nominalizaţii Premiului Nobel pentru Literatură.

Ţintuit de paralizie

Ultimii ani ai vieţii Sully Prudhomme şi i-a petrecut în singurătate, pradă unei paralizii severe. A murit pe 7 septembrie 1907, la Chatenay-Malabry. Nu a fost niciodată căsătorit şi nu a avut copii, iar banii obţinuţi din Premiul Nobel i-a donat Asociaţiei Scriitorilor Francezi, în scopul promovării şi publicării tinerilor poeţi.

Primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură a fost înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris..

Prudhomme a realizat în exprimarea ideilor o claritate, în înlănţuirea raţionamentelor o ordine, în expunerea ideilor o precizie ce nu au mai fost atinse

Gustave Lanson,
critic literar

O încercare laborioasă şi oarecum sterilă de a rezuma în versuri „Critica raţiunii pure”

Ferdinand Brunetière,
 critic literar

„O figură palidă pentru literatura franceză”

Opera lui Sully Prudhomme este alcătuită din opt volume de poezie  - „Stances et poèmes” („Stanţe şi poeme”, 1865), „Les épreuves” („Încercările”, 1866), „Les solitudes” („Singurătăţile”, 1869), „La France” („Franţa”, 1874), „Les Vaines Tendresses” („Zădărniciile iubirii”, 1875), Le Zénith („Zenitul”, 1876), „La Justice” („Dreptatea”, 1878) şi „Le Bonheur” („Fericirea”, 1888). La acestea se adaugă o lucrare de filosofie, „Que sais-je?”(1896), un testament poetic („Testament poetique”, 1901) şi încă o lucrare, „La Vraie religion selon Pascal” („Adevărata religie după Pascal”, 1905).

Idealismul artei

În ciuda părerilor nefavorabile care au considerat drept nejustificată acordarea Nobelului literar, discursul de prezentare al Academiei Suedeze recunoştea atât meritele poeziei lui Prudhomme –versificaţia, trăirile personale şi imaginarul poetic -, cât şi scrierile sale de filosofie şi estetică, considerându-l unul dintre cei mai mari poeţi ai vremii.

 „Arta lui poetică vădeşte un înalt idealism, perfecţiune artistică şi o rară îmbinare între calităţile inimii şi cele ale intelectului”, se arăta în argumentaţia juriului. Să reţinem şi că una din condiţiile de bază pe care trebuie să le întrunească laureatul Nobel este aceea de a produce „cea mai impresionantă lucrare într-o direcţie idealistă”.

Claritatea expunerii

În acelaşi timp, în „Istoria literaturii franceze”, Gustave Lanson semnala că Sully Prudhomme este „un filosof, care a vrut să confere poeziei filosofice mai multă rigoare, mai multă exactitate decât ar fi avut ea vreodată”. „Într-adevăr, el a realizat în exprimarea ideilor o claritate, în înlănţuirea raţionamentelor o ordine, în expunerea ideilor o precizie ce nu au mai fost atinse. Iar filosofia pe care ne-o înfăţişează impregnată de ştiinţă este cu adevărat filosofia zilelor”, scrie Lanson în studiul său literar. ;

Rugă

„De-ar fi să ştii ce greu apasă
O viaţă de singurătate,
Pe lângă mohorâta-mi casă
    Ai trece poate.

De-ar fi să ştii ce blândă este,
În suflet trist o mângâiere,
Tu mi-ai privi pe la ferestre
    Ca fără vrere.

De-ar fi să ştii ce balsam poartă
O inimă ce-a ta o cheamă,
Te-ai aşeza la mine-n poartă
    Ca şi o mamă.

De-ar fi să ştii că eşti iubită
Și dacă-n minte-ar fi să-ţi vină
Cum, ai păşi de prag venită
    Fără pricină.”

(Autor: Sully Prudhomme; traducere în româneşte: Al. Rally)

Dificultatea acordării primului Nobel