Singurul finlandez premiat cu Nobel

Un prozator scandinav s-a impus în lumea literară publicând romane despre viaţa la ţară şi nevoile celor săraci. Frans Eemil Sillanpää (1888-1964) a primit cea mai importantă distincţie literară datorită unui volum despre existenţa scurtă a unei fete din provincie.

Prozatorul finlandez născut la 16 septembrie 1888 în Hämeenkyrö (la vest de Tampere) şi-a luat Bacalaureatul în 1908 şi s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Naturale din Helsinki. În perioada studiilor universitare a avut prilejul să cunoască şi să frecventeze casa familiei Järnefelt, o adevărată pepinieră de cultură şi de patriotism.

Järnefelt, Generalul ţarist de origine finlandeză a impus finlandeza ca limbă a documentelor oficiale. În 1936, Sillanpää a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Helsinki, iar în 1939 a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru literatură.

Romane cu un important conţinut moral

Opera sa literară s-a desfăşurat de-a lungul a patruzeci de ani, fiind împărţită în trei capitole distincte. În primul rând el a crezut într-un anumit misticism biologic, potrivit căruia omul este stăpânit de către forţele vieţii şi ale naturii.

Sillanpää era convins că dacă vrei să trăieşti fericit trebuie să te încredinţezi şi să te supui acestor forţe. În al doilea rând, caracteristic pentru scriitorul finlandez era sentimentul de milă profundă pentru cei săraci şi cei năpăstuiţi. A treia caracteristică a vieţii şi operei lui Sillanpää era o căutare neîncetată şi mistuitoare a propriei identităţi.

El declara că este rupt de mediul său social de origine, neputând să se simtă niciodată perfect integrat în lumea pe care o frecventa. Din aceste tribulaţii s-au născut cărţile sale în care personaje principale erau oameni simpli de la ţară. Romanele sale au avut întotdeauna un adânc conţinut moral, care îi îmbărbăta pe mulţi oameni necăjiţi.

Cartea de Nobel

Primul său roman, „Elämä ja aurinko“ („Viaţa şi soarele“, 1916) insistă, într-un lirism exacerbat, asupra comuniunii dintre om şi natură. Al doilea roman, „Hurskas kurjuus“ („Pioasa mizerie“, 1919) vorbeşte despre viaţa mizeră a unui ţăran fără pământ care moare împuşcat în timpul războiului civil. Romanul mai conţine, însă, şi multe alte conflicte secundare. Între 1917 şi 1930 Sillanpää publică mai multe culegeri de nuvele, printre care se numără „Ihmislapsia elämänsaatossa“ („Copiii oamenilor în decursul vieţii lor“), „Enkelten isänmaani“ („Protejaţii îngerilor“).

Romanul „Nuorena nukkunut“ („Ca stinsă din viaţă de tânără“, 1931), carte pentru care i se decernează Premiul Nobel pentru literatură, descrie viaţa scurtă a unei fete de la ţară, Silja, care se păstrează curată, într-un mediu brutal şi murdar. Romanul s-a bucurat imediat de succes şi s-a tradus în scurt timp în principalele limbi europene, dar şi în ivrit, japoneză şi orya (India).

Cărţi ecranizate

După câteva dintre romanele sale s-au făcut şi filme („Miehen tie“ - „Calea omului“, pe un scenariu de Nyrki Tapiovaara, în 1940, „Ihmiselon ihanuus ja kurjuus“ - „Viaţa de măreţie şi mizerie a oamenilor“, 1945 şi „Elokuu“ – „August“, scenariu de Matti Kassila, 1956). Chiar dacă filmele nu au ajuns la valoarea cărţilor lui Sillanpää, ele rămân relevante prin caracterul lor de confesiune şi autobiografie. „Sillanpää vede omul prin intermediul naturii, în timp ce alţii văd natura prin intermediul omului“, spunea Kaarlo Marianen, critic literar.

Iubirile unui mare scriitor

La o serată care avea loc în satul în care locuia, tânărul Sillanpää a abordat o adolescentă timidă, invitând-o pe ringul de dans. În ciuda rezistenţei fetei, care se izolase într-un colţ, scriitorul a reuşit s-o convingă să păşească alături de el şi a fost uimit să vadă că, de fapt, Maria era o dansatoare desăvârşită.

Aşa a luat naştere o poveste de dragoste care avea să dureze 25 de ani. Sigrid Maria i-a devenit soţie şi i-a oferit opt copii, dar unul dintre ei a decedat. Doar moartea i-a despărţit şi pe cei doi soţi, pentru că doamna Sillanpää s-a stins din viaţă într-o dimineaţă de aprilie, în 1939.

Şase luni mai târziu, însă, bărbatul a decis să iasă din doliu, pentru a se recăsători cu Anna Armia von Hertzen, secretara sa, cu doar câteva zile înainte să-i sosească o telegramă, trimisă de Academia Suedeză, prin care era anunţat că a câştigat Premiul Nobel pentru literatură.

Cea mai cunoscută operă a lui Frans Sillanpää

Fragment din romanul „Nuorena nukkunut“ („Ca stinsă din viaţă de tânără“, 1931): „Livari Haansivu lipsise din sat de vreo două săptămâni. Spusese el ceva la plecare, însă nimic precis şi doar prin alţi oameni aflase Silja, slujnica lui Pietilä, că nu mai e în sat.

La început îi păruse rău, pe urmă, într-un fel îi părea mai bine că nu-s împreună. Serile avea grijă să rămână acasă; rareori se întâmpla să se ducă şi ea prin casele unde se adunau şi alţi tineri de seama ei. De obicei nu se simţea în largul ei şi pleca devreme acasă. Ei îi plăcea să coasă, să brodeze, chiar dacă se făceau tot felul de glume proaste pe socoteala ei, că se grăbeşte cu zestrea şi altele.

Acum, însă, când îşi aducea aminte, glumele acelea i se păreau prietenoase, plăcute şi cum sta aşa singură, începu să scormonească în suflet, printre micile ei taine de fată, faptele care dăduseră prilej de glumă. Zvonurile nu erau cu totul neîntemeiate; Iivari nu era o născocire, era ceva adevărat, ca şi ea, Silja.

Oamenii au aflat de îndată ce a fost ceva de aflat. Sunt lucruri care lasă parcă un fel de semne în privirea ochilor, pe faţă şi în toată fiinţa omului; chiar şi curtea parcă păstrase nişte urme după ce ea şi Iivari stătuseră toată noaptea de vorbă, în picioare, ca spre sfârşitul nopţii să se apropie unul de altul“. Traducere de Florin Murgescu.

1939 este anul în care Frans Eemil Sillanpää a primit Nobelul pentru literatură.

O poetă cu un destin tragic

Marina Ţvetaeva (1892-1941) avea toate atuurile pentru a câştiga Premiul Nobel pentru literatură, însă Academia Suedeză l-a preferat pe finlandezul Frans Eemil Sillanpää. Poeta şi prozatoarea rusă născută la 26 septembrie 1892 la Moscova a fost fiica profesorului Ivan Şvetaev, întemeietorul Muzeului de Arte Plastice din Moscova.

Marina Ţvetaeva a avut o viaţă promiţătoare, sfârşind în sărăcie

În copilărie, Marina Ţvetaeva şi-a arătat primele calităţi de poetă, scriind versuri de la vârsta de şase ani. A debutat, însă, la 18 ani, cu volumul „Album de seară“, apreciat în cercurile literare şi de tinerii poeţi Briusov, Belâi, Voloşin şi Gumilov.

Autoexil la Paris

În 1912 s-a căsătorit cu Serghei Efron, care a luptat, apoi, în unităţile albgardiste, fiind membru al forţelor armate contrarevoluţionare ruse, împotriva puterii sovietice din războiul civil (1918–1920). În 1922, Marina Ţvetaeva a emigrat, mai întâi la Praga.

Apoi, după ce a publicat la Paris câteva volume de poezii, „Versuri către Bloca“, „Despărţire“, „Psiheia“, „Romantica“, „Meserie“ şi „Voinicul“ s-a stabilit la Paris. În 1939 s-a întors în Rusia Sovietică. La scurt timp, i-au fost arestaţi soţul şi fiica. El a fost împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16 ani. Ţvetaeva aproape că a încetat să mai scrie poezie, dedicându-se traducerilor (Baudelaire, Lorca etc).

La începutul războiului, s-a refugiat la Elabuga. Nu avea nici loc de muncă, nici o casă. S-a sinucis, la 31 august 1941, aşa cum au făcut-o şi Maiakovski şi Esenin. În urma ei au rămas volume importante, printre care se numără: „Felinarul magic“ (1912), „După Rusia“ (1928), „Puşkin al meu şi Puşkin şi Pugaciov“ – proză, scrisă în 1937 şi editată în 1967 la Moscova, „Naşterea muzeului“, „Mama şi muzica“, „Povestea mamei“ - proză autobiografică, editată postum, în 1961 şi 1965, la Moscova şi Leningrad.