Sienkiewicz, Nobel pentru romanul istoric

1905 Autorul polonez al cărţii “Quo vadis” a primit distincţia “pentru meritele excepţionale de scriitor epic” .În 1900 începea receptarea lui Sienkiewicz în lume. Cinci ani mai târziu, operelor “Prin foc şi sabie”,“Quo vadis” şi “Cavalerii teutoni” li se recunoştea valoarea.

“Măcelul sângeros începu iarăşi; între timp se lăsă întunericul. Pojarul cuprinse casele din marginea târgului. Vâlvătaia lumina câmpul de bătălie şi se vedeau foarte bine amândouă liniile potrivnice, polonă şi cazacă, şerpuind la poalele dealului, se vedeau culorile flamurilor şi chiar feţele oamenilor…”

Iată câteva rânduri din romanul “Prin foc şi sabie” care descriu confruntarea dintre polonezi şi cazaci.  La 1884, romanul istoric nu cunoscuse încă o asemenea forţă. Exista, desigur, o tradiţie a paginilor de inspiraţie istorică -  aşa erau cele ale scoţianului Walter Scott (1771-1832) sau ale francezului Emile Zola (1840-1902), care abordase tema războiului franco-prusac. Însă ele nu aveau nici densitatea, nici profunzimea textelor autorului polonez.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Henryk Sienkiewicz aducea aşadar un suflu nou, cavaleresc, în care îmbina istoria cu atmosfera romanelor de capă şi spadă. William Faulkner spunea: “Într-o bună zi am înţeles că Sienkiewicz cunoştea de mult răspunsul la întrebarea «de ce scriem?»:pentru îmbărbătarea inimilor.” 

Pasionat de Drept, Medicină şi Filologie

Sienkiewicz s-a născut la 5 mai 1846, în Wola Okrzejska, în familia unui mic arendaş care le-a insuflat copiilor săi patriotismul şi tradiţiile cavalereşti. Astfel, Henryk ştia pe de rost cântece istorice înainte de a învăţa să citească. Pe linia tatălui, a avut un unchi care a slujit la curtea regelui Stanisław August, iar fratele scriitorului, Kazimierz, a căzut în luptă în 1871, în timpul războiului franco-prusac.

La şcoală, Sienkiewicz a fost atras de lectură. Îl mai fascinau portretele cavalerilor în armuri, care împodobeau o biserică în stil gotic de pe strada Swietojanska, din Varşovia, pe care trecea zilnic către gimnaziu. În anul 1865 a abandonat şcoala fără să-şi susţină examenul de maturitate.

O va face un an mai târziu, când va începe, tot la Varşovia, studiile superioare, întâi la Facultatea de Drept, apoi la Medicină şi, în cele din urmă, la Filologie. A manifestat o atracţie specială pentru pozitivism, dar între anii 1869 şi 1873 a parcurs toate etapele, de la radicalismul manifestat de “Przeglad Tygodniowy” la tradiţionalismul cotidianului conservator de la “Gazeta Polska”, la care a colaborat.

Ziaristul preferat al varşovienilor

În anul 1871 a întrerupt din nou studiile. Era ziaristul preferat al varşovienilor, când, în 1876, a plecat în California, pentru ca împreună cu câţiva prieteni, printre care şi celebra actriţă Helena Modrzejewska, să înfiinţeze o fermă.

A sesizat repede efectele negative ale civilizaţiei, chiar dacă atunci când a intrat în contact cu “lumea nouă” a fost plăcut impresionat. L-au revoltat în asemenea măsură politica de exterminare a indienilor şi drama imigranţilor polonezi, încât entuziasmul său şi cel al prietenilor “colonişti” a scăzut dramatic şi a renunţat, în cele din urmă, la proiectele iniţiale. Ba mai mult, tragedia indienilor l-a determinat să facă analogii cu situaţia în care se afla poporul său după dezmembrarea Poloniei.

În 1878 s-a întors în ţară şi a început să lucreze la trilogia “Prin foc şi sabie”, “Potopul” şi “Pan Wołodyjowski”. Succesul a fost uriaş, dar prima parte a fost criticată dur pentru interpretarea falsă a istoriei.

A vizitat  România în 1886

Dorind să se documenteze pentru romanul “Pan Wołodyjowski”, a întreprins o calătorie în Orient, care l-a adus în 1886 şi la Bucureşti. Creaţia sa a fost influenţată şi de “deruta” intelectualităţii din ultimile două decenii ale secolului al XIX-lea.

Romanele “Fără dogmă” şi “Familia Polaniecki” au în centru tradiţionalismul catolic, iar “Vârtejuri” este un pamflet la adresa Revoluţiei din 1905.

În timpul Primului Război Mondial, Henryk Sienkiewicz a organizat în Elveţia, împreună cu Ignacy Paderewski, Comitetul de ajutorare a victimelor războiului din Polonia. Scriitorul s-a stins din viaţă la 15 noiembrie 1916, la Vevey, în Elveţia, iar osemintele i-au fost aduse în patrie în 1924.

“Un puhoi ameninţător de bărbaţi acoperiţi de fier…”

“Wierszull şi Kuszel intraseră şi ei în foc, împrăştiind gloatele, se băteau pe amândouă laturile cazacilor care, sub apăsarea lor, începură să dea înapoi spre înălţime.

Capetele lungului şirag al luptătorilor se încovoiară spre târg, retrăgându-se din ce în ce mai mult, dar, în timp ce aripile polone înaintau, mijlocul, împins de puterea precumpănitoare a cazacilor, se arcuia către prinţ. Alte trei pâlcuri zaporojene porniră să-l frângă, dar în clipa aceea prinţul repezi dragonii lui Baranowski, care întăriră forţele luptătorilor.

Alături de prinţ rămăseseră numai husarii care semănau de departe cu o pădure întunecată ce creşte în mijlocul câmpului, puhoi ameninţător de bărbaţi acoperiţi de fier, de cai şi de suliţe. Adierea înserării flutura flamurile deasupra lor, iar ei stăteau liniştiţi, neputând să pornească la luptă fără poruncă; aşteptau răbdători, pentru că, aleşi şi încercaţi în atâtea bătălii, ştiau că îşi vor avea şi ei partea.

Printre ei prinţul, în armura-i argintată şi cu buzduganul de aur în mână, îşi încorda privirile asupra încăierării; într-o latură se afla Skrzetuski. Ca porucinic, îşi suflecase mânecile şi, ţinând spada în mâna goală până la cot, în locul buzduganului de căpetenie, aştepta liniştit porunca.”   (fragment din romanul “Prin foc şi sabie”, în traducerea lui Stan Velea).

Jules Verne, perdantul nr. 1 din anul 1905

Un potenţial câştigător al Nobelului pentru Literatură din 1905 a fost Jules Verne. Cel mai citit scriitor din vremurile moderne, adresându-se deopotrivă adolescenţilor şi adulţilor, considerat părintele genului ştiinţifico-fantastic, francezul Jules Verne nu a avut şansa obţinerii preţioasei distincţii.

Prozatorul şi dramaturgul s-a născut la 8 februarie 1828 în Nantes, ca fiu al lui Pierre Verne, notar şi avocat, şi al Sophiei, fiica unui armator; primele clase le urmeză la seminarul Saint-Donadieu din Nantes, iar în 1839, aflat în clandestin la bordul velierului „La Coralie”, face o primă „călătorie extraordinară”, întreruptă după numai o zi de părinţii săi. Clasele superioare le urmează la Liceul, „Royal” din Nantes.

Două romane pe an

Tot acum, începe să scrie piese de teatru, iar în 1848 pleacă la Paris pentru a studia Dreptul. În 1850 debutează în teatrul lui Alexandre Dumas cu piesa „Paie rupte” şi în 1851 ocupă funcţia de  secretar al „Teatrului liric” din Paris.

În 1857 se căsătoreşte cu Honorine Morel, văduvă cu doi copii. În 1862 debutează editorial cu romanul „Cinci săptămâni în balon” şi, la numai un an, zboară cu balonul lui Felix Nadar.

În 1865 călătoreşte prin Franţa în vederea documentării pentru o „Geografie ilustrată” şi, peste un an pleacă în America de Nord. Încheie un contract pe 20 de ani, care va dura însă 42 de ani, la solicitarea editorului Hetzel, care îi propune să scrie câte două romane de aventuri pe an.

Victima unui atentat cu armă
 
După 1871 se retrage cu familia la Amiens, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, dar întreprinde dese călătorii: pe Mediterană, cu escale la Gibraltar, Oran, Alger, Tunis, Malta, Napoli, Roma, apoi în Scoţia, în 1879, şi din nou pe Mediterană, în 1882.

Peste patru ani e victima unui atentat, în care un tânăr de 25 de ani îl răneşte cu un glonte de revolver în picior şi e dat în judecată pentru calomnie în 1888, de un anumit Turpin care susţinea că s-a recunoscut într-un personaj din cartea „În faţa steagului”.

La începutul lui 1905 scrie ultimul său roman, „Invazia mării”, şi la 24 martie, în acelaşi an, moare, răpus de o paralizie evolutivă.