Seri magice cu Tudor Gheorghe si Grigore Lese

Pe unul il ghicesti din prima clipa: e mai degraba un om hatru. Celalalt iti pare, macar la inceput, un personaj sobru. (Ii vei descoperi, cu putina rabdare, umorul special). Unul e oltean, celalalt

Pe unul il ghicesti din prima clipa: e mai degraba un om hatru. Celalalt iti pare, macar la inceput, un personaj sobru. (Ii vei descoperi, cu putina rabdare, umorul special). Unul e oltean, celalalt vine din Tara Lapusului. Amandoi sunt barbati trecuti de prima tinerete, dar in care arde intacta flacara iubirii. Amandoi traiesc cate o poveste de dragoste cu cantul, cu esenta unui popor care, desi osandit sa nu insemne mare lucru in istorie, isi are tainele si comorile lui. Pentru Tudor Gheorghe si Grigore Lese, bogatia cea mai mare a romanilor este sensibilitatea. Cel dintai si-a intalnit, vineri seara, publicul bucurestean. I-a adus in dar primavara, cu adieri de Toparceanu si mireasma de Macedonski, cu nebunie de salcami infloriti si patima preschimbata in sunet. Cum il vezi, asa inalt, cu mustata alba si un licar cuceritor in ochi, nu-i greu sa ti-l inchipui, cu o jumatate de secol in urma, drept capetenie a vreunei armate. Si acum e intr-o oaste: a celor care lupta pentru ca folclorul sa reziste timpurilor, ignorantei ori nepasarii, pentru ca frumusetea unui gand dintr-un alt veac sa razbata intacta pana la cei de astazi. Sala Palatului s-a umplut de cantec de pasari, de verde crud si arome de toporasi, de freamat si lumina. Pentru a-si readuce spectatorii cu picioarele pe pamant, menestrelul le-a cantat si ceva despre toamna. Nimic nu le-a putut strica, insa, celor din sala, bucuria unei seri magice, in care si-au amintit cata duiosie si tulburare, cat zbucium incap intr-o inima romaneasca, cat de adanci ne sunt sentimentele si ce profunzime are spiritul acestor locuri. Spiritul a fost si constanta spectacolului de luni seara, pe care Grigore Lese l-a sustinut la Sala Radio. Cand luminile s-au stins, pe scena a urcat un barbat palid, tras la fata, descult si purtand o camesoaie alba pana in pamant. Te intrebai daca nu cumva a "evadat" dintr-o fresca infatisand vietile sfintilor. "Nu-i lumina nicarii/ C-or murit tati oamenii", incepe cantecul sfasietor, de o frumusete stranie. Tot concertul a fost la fel, iar Grigore Lese ne-a fost calauza pe o poteca prafuita (cantecele astea au izvorat din tristete cu secole in urma), dar pe care descoperi, la tot pasul, frumusete inaltatoare. Colinde si cantece de Paste deopotriva, amintind de cantecele gregoriene si, totodata, de ceea ce astazi se numeste "world music", povestile "horite" ale acestui om sunt fascinante. Sa canti despre durerea mamei care isi pierde fiul - fie ca este vorba de femeia careia baiatul ii pleaca soldat in razboi ori de Fecioara Maria, care-si priveste copilul rastignit pe cruce - nu e lucru usor. Felul neobisnuit in care o face Grigore Lese, "cu noduri", face sa ti se puna si tie un nod in gat, e cutremurator. Iti revii, usor, cand artistul trece la melodii vesele, in care viata nu-l sperie, moartea nu-i e straina si, peste toate astea, troneaza iubirea. Aceeasi iubire simti plecand dinspre acesti doi interpreti neobisnuiti. Unul este actor, celalalt - profesor univesitar, ar putea fi preocupati de alte o mie de lucruri. Au ales, amandoi, sa slujeasca traditia, cultura, autenticul, intr-o lume in care prefabricatele circula nestingherite peste tot. Doi temerari, care inca mai spera sa nu fie priviti ca Don Quijote. Si trag nadejde ca aceia care vin din urma sa aiba acces la sufletul sublimat al unui neam.