Scriitorincul

Intre scriitori si jurnalisti, critici literari si publicisti, a fost trasa arbitrar o granita, o linie care, chipurile, ii desparte si ii claseaza definitiv. intr-o parte ar sta oamenii de carte,

Intre scriitori si jurnalisti, critici literari si publicisti, a fost trasa arbitrar o granita, o linie care, chipurile, ii desparte si ii claseaza definitiv. intr-o parte ar sta oamenii de carte, seriosi, profunzi, cufundati in biblioteca si adanciti in lecturi; in cealalta: oamenii de presa, superficiali, navigand pe creasta valului cotidian si scriindu-si articolele sub semnul efemerului. Dar impartirea aceasta este ea insasi superficiala, lipsita de fundament. O dovedesc exemplele unor Caragiale, Eminescu, Arghezi: unii dintre cei mai mari scriitori ai nostri au fost, totodata, gazetari straluciti, armonizand "contrariile" si impacand, la nivelul lor de excelenta, breslele. Desigur ca exista un specific al gazetariei, tras din pulsatia actualitatii fierbinti, numai ca jurnalistii adevarati sunt intotdeauna, prin chiar scrisul lor, niste creatori veritabili. Dupa ani de zile de la consumarea unui eveniment socio-politic, le citim paginile nu pentru a afla cum stau lucrurile (stim deja), ci pentru a le gusta, inca o data, ca literatura. Dan C. Mihailescu vine, in sens invers, dinspre zona criticii si a istoriei literare catre aceea a publicisticii, pe care o face cu "nerv" si o inconfundabila amprenta stilistica. Volumul lui Scriitorincul (Ed. Dacia, Cluj-Napoca), colorat hedonist si ludic, isi datoreaza titlul memorabil unei comparatii facute cu ornitorincul, acel animal solitar si ciudat, "non-inseriabil", mamifer depunand oua, carnivor cu cioc de rata si labe de gasca, traind ba sub apa, ba pe uscat. E, aceasta, o analogie excelenta, caracterizanta nu numai pentru cel ce a facut-o, ci, in general, pentru toti scriitorii disputati intre istoria literara si comentariul la zi, intre glosele filologice si pariurile criticii de intampinare, intre catedra universitara si coloana de ziar. Important este ca, imprumutand mijloacele seductiei jurnalistice, pagina criticului sa nu-si piarda din substanta si sa nu uite de criteriile ce-i structureaza domeniul. Cu doua-trei exceptii (articolele despre mancatul si injuratul la romani, amuzante, dar numai atat), volumul lui Dan C. Mihailescu ascunde, sub expresia jucausa, sub plafonul de vitalitate a scriiturii, o cultura bine sedimentata si o gandire critica matura. Ca si la un Radu Cosasu, "neseriozitatea" formala e de fapt o masca, acoperind tematici, problematici si obsesii formatoare cat se poate de serioase. Astfel, scriitorincul avertizeaza la un moment dat ca planul lui in spatiu e format din trei puncte (Eminescu, Caragiale si Cioran); iar in volumul sau ii vom regasi pe ultimii doi discutati si intorsi pe toate fetele prismei, in adevarate studii - elaborate, consistente, de o ascutime analitica remarcabila. Turnata in anumite forme, particulare, libertatea scriitorincului topeste in ea caracteristicile a doua creaturi la fel de simpatice: animalutul cu cioc de rata si labe de gasca, respectiv scriitorul cu capul plin de cultura si instincte sigure de gazetar.