Sam Haywood: „Pianul lui Chopin sună străveziu şi senzual“

Britanicul Sam Haywood spune că pasiunile sale ascunse sunt colecţionatul de obiecte, privitul norilor şi cântatul în aer liber. Muzicianul, care a înregistrat la pianul celebrului compozitor romantic, a concertat duminică la Ateneul Român în cadrul evenimentului „Chopin trăieşte! “. El este cunoscut şi pentru compoziţia „Cântecul pinguinilor“, compusă după coloana sonoră a filmului „Calea Împăratului“.

Ce e actual în muzica lui Chopin, prin ce „trăieşte“?

Compoziţiile lui Chopin sunt legate pur şi simplu de condiţia umană – care rămâne mereu aceeaşi. Dacă ne gândim că oamenii de ştiinţă au sugerat că formele pe care le ia muzica oglindesc structuri ale creierului, înseamnă că muzica nu face altceva decât să reflecte caracteristici fundamental umane.

Şi cum le identifici în muzică?

Există întotdeauna un puls flexibil, o respiraţie şi o tensiune emoţională, dar şi relaxare – mai ales în cazul lui Chopin – în sistemul de tonuri, un sistem care e şi el bazat pe nişte legi naturale – ale fizicii. Pe mine unul mă fascinează lucrurile misterioase care ne fac să distingem între muzica extraordinară şi muzică al cărei sunet e doar bun. E o judecată care ţine de instinct şi-mi place că nu ştiu de ce sunt în stare s-o fac – mă trimite cu gândul la ceva dintr-o sferă înaltă, la care mulţi râvnesc, dar la care puţini pot ajunge.

Ai cântat şi înregistrat Chopin la pianul la care a lucrat compozitorul însuşi, în 1849, în ultimul an din viaţă – un Pleyel din 1846. Cum ţi-ai ţinut firea? Cred că a fost ceva presiune emoţională.

Da, m-am temut de înregistrare. Mai întâi, când mi-am dat seama câtă responsabilitate implică să cânt la un instrument atât de minunat şi cu aşa o mare valoare istorică.  Apoi, când a trebuit să mă întorc la muzica lui Chopin şi să găsesc abordări noi pe care să le scot la iveală, cu claritate, pentru o nouă înregistrare. E şi unul dintre motivele pentru care mi-e greu să reascult înregistrările mele mai vechi, deşi sper că ele provoacă în continuare plăcere altora.

„Sunt ghidat de un instinct subconştient“

Care e sunetul pianului lui Chopin?

Cred că e greu să descrii sunetele prin cuvinte, orice spui pare aproximativ sau  inadecvat. Dar iată câteva care-mi vin în minte: pianul lui Chopin sună cald, străveziu, auriu, delicat, sezual. Acest pian articulează perfect muzica lui, nu-i de mirare că a şi compus la el.

Revenind la tine: ai un ritual anume înainte de un concert?

Cel mai important lucru e să dorm bine noaptea dinaintea concertului. Am nevoie de măcar opt ore de somn.  Aşa că-mi iau o pernă cu mine oriunde călătoresc. Nu mă pot baza pe altceva – deşi îmi pernele din hotelurile bucureştene sunt excelente! Nu înţeleg însă cum poate cineva dormi în Germania. Acolo, ori te alegi cu o pernă flască, aproape fără pene, ori cu una lungă ca un cârnat, care te obligă să-ţi ţii gâtul într-un unghi imposibil.

Când cânţi te gândeşti la public sau dimpotrivă, trebuie să-ţi goleşti mintea complet ca să te poţi concetra?

Nu mă gândesc conştient la public, dar nici n-aş putea spune că nu sunt conştient de prezenţa oamenilor în sală. Când repet, e important să fiu conştient, să analizez muzica şi să mă concentrez la rezultat, dar mereu sunt ghidat şi de un instinct subconştient. Într-un concert însă, cel care iese la iveală e mai ales subconştientul: e bine să uiţi de toate şi să devii una cu muzica.

Imaginează-ţi că ai în faţă pe cineva care n-a ascultat niciodată muzică clasică. I-ai povesti ceva, i-ai cânta ca să-l „converteşti“?

N-aş încerca să-i povestesc nimic. Orice astfel de încercare ar avea ca rezultat, cel puţin în ceea ce mă priveşte, doar o mică parte din ce poate muzica să spună. Dar i-aş da un pahar cu vin, l-aş invita să se aşeze pe un scaun confortabil într-o cameră întunecată şi i-aş cânta Adagietto din Simfonia a cincea a lui Mahler.

„Instrumentele sunt vii, pline de poveşti fascinante“

Eşti şi compozitor, compui operă pentru copii. De ce fel de lucruri din copilărie eşti încă ataşat?

Culmea e că am fost un copil iremediabil de ataşat de obiecte. Păream fără scăpare. Pe la opt ani, tata mi-a construit o cutie specială în care aşezam toate obiectele păstrate. Printre ele, o radieră verde în formă de broască, cu un picior lipsă, o farfurie cu ilustraţiile lui Beatrix Potter de care nu puteam să mă despart – o spărsesem din greşeală şi am făcut aşa o dramă din asta încât tata a trebuit s-o lipească la loc; o scoică lunguiaţă pe care o găsisem pe o plajă de lângă casa noastră, un portofel… Deci aş răspunde spunând că astăzi sunt ceva mai nemilos cu obiectele: le triez  şi asta mă ajută să-mi păstrez gândurile limpezi. 
Ce aveai în minte când ai scris „Song of Pengiuns“/„Cântecul pinguinilor“?

Tocmai cumpărasem un proiector de la un prieten şi primul film la care m-am uitat a fost „Marşul pinguinilor“. Mi-e mai uşor să compun când am un punct de pornire – poate fi o imagine, o anume stare sau chiar un scenariu, cum e cazul operei pentru copii. Pentru „Marşul pinguinilor“ am luat primele silabe din numele unui prieten fagotist, Mi şi Si, şi le-am combinat cu sentimentul general pe care mi l-a lăsat filmul. Dar am avut în minte şi sunetul bogat al fagotului prietenului meu când l-am compus, i-am şi dedicat cântecul.

Regizorul filmului „La marche de l'empereur“ („Calea Împăratului“, 2005), Luc Jacquet, spunea că e foarte multă tristeţe în acest cântec, dar în acelaşi timp şi multă speranţă.  Te caracterizează genul ăsta de dualitate?

Cred că da. Dar cred că îi caracterizează pe majoritatea oamenilor. E o trăsătură tipic umană aceea de a fi capabil să vezi lucruri pozitive în momentele dificile şi, de asemenea, tristeţe în situaţiile pozitive. Şi mă gândesc că tocmai această tensiune rezultată din tipuri diferite de emoţie e vitală pentru a fi plin de energie şi creativ.

Atras de haos

Cânţi de la patru ani. Ce-ţi aminteşti despre primul moment când ai atins un pian?

E destul de ciudat: îmi vine în minte mirosul lui. Primul meu pian a aparţinut tatălui mamei mele, care a murit înainte ca eu să apuc să am vreo amintire despre el. Pianul mirosea a „vechi“ – un miros pe care mi-e greu să-l explic. La fel, prima mea carte cu sonatele lui Beethoven – atât de frumoasă cu foile ei aurite şi cu coperta ornamentată încât îmi vine să spun că partiturile de astăzi arată plictisitor – avea un miros special. De atunci, mereu adulmec cărţile vechi înainte să încep să citesc vreun cuvânt. O altă obsesie pe care o aveam era ordinea. Ţineam ca în camera în care repet să fie ordine deplină. Acum nu-mi pot da seama de ce sunt atras de haos. Dar pe atunci, dacă în cameră nu era curat lună, nu cântam. Şi presupun că totul avea legătură cu magia pe care o transmitea muzica: iubirea mea pentru instrumente s-a născut în copilărie. Simţeam că sunt vii şi pline de poveşti fascinante.

Ţi s-a întâmplat să vină un moment când să ştii că nu vrei să faci altceva în viaţă decât să cânţi la pian?

Adevărul e că nu. Pur şi simplu iubeam să cânt, aşa că am tot cântat şi cântat până  s-a dovedit că pot chiar să câştig bani din asta, fără să mai fac şi altceva. De fapt, mi-e greu să mă gândesc la mine şi la pian ca la două enitităţi diferite.

Pasionat de nori

Povesteai despre profesoara ta, o renumită pianisă italiană, Maria Curcio, că era o femeie blândă şi că aţi avut o relaţie extrem de armonioasă. N-ai trăit totuşi şi momente tensionate, când ţi-a spus că ai cântat ceva greşit?

Maria nu mi-a spus niciodată literalmente că aş cânta greşit, deşi cu siguranţă că de multe ori ar fi fost cazul s-o facă. Ce făcea era să-mi arate, cu delicateţe, ce e important în muzică – cum unele pasaje au legătură cu altele şi cum toate formează un întreg, cum aş face bine să-mi imaginez aici că sunt un cântăreţ de muzică uşoară, dincolo un violoncelist. Uneori îmi povestea câte ceva care să mă ajute să identific caracterul a ce urma să cânt. Şi se lansa în demonstraţii, lungi demonstraţii, care mă făceau să mă simt mic şi insignifiant ca o furnică, dar care în acelaşi timp mă inspirau şi declanşau determinarea de a exersa iar şi iar.

Dar ce înseamnă disciplina, în termini practici, pentru un pianist ca tine?

Până la urmă totul se reduce la a te bucura de ce faci, de exerciţiul în sine. Dacă găseşti mereu căi prin care să faci din exersat o plăcere, atunci disciplina nu mai e o problemă.  Orele zboară fără ca tu să mai fii conştient de trecerea lor. Mai e şi frica extrem de motivantă că poate nu faci ce trebuie, că poate nu excelezi, teamă care se diminuează pe măsură ce te apropii de momentul susţinerii unui concert. Cu cât eşti mai bine pregătit, cu atât eşti mai aproape de tine însuţi, iar publicul va simţi asta, se va relaxa şi va plonja în muzica ta.

Pe site ai o listă cu trimiteri către pagini de Internet care-ţi sunt dragi. Una dintre ele e către pagina „Societăţii de apreciere a norilor“.  Înţeleg că îţi plac norii.

Da şi iar da! Ador să privesc norii şi să le atribui diferite stări de spirit sau chiar să mi-i imaginez ca pe nişte personaje. Obişnuiesc să exersez în aer liber, la un pian electronic, fără sunet. Ascult muzica în minte pe măsură ce apăs clapele şi asta îmi dă libertatea să o interpretez cum vreau. Şi-mi place să leg muzica de diferite mişcări ale naturii, fie ele ale norilor, ale zborului unei păsări sau ale mării.

Duete cu Joshua Bell

Sam Haywood a studiat la Academia Regale de Muzică, dar şi la Viena, sub îndrumarea lui Paul Badura-Skoda. A susţinut concerte în întreaga lume: la Istanbul, Paris, Londra sau Statele Unite ale Americii. Este cunoscut şi pentru duetele alături de violonistului Joshua Bell. Cel mai recent album al pianistului este înregistrat la pianul Pleyel din 1846, la care a compus şi Frédéric Chopin în urmă cu 160 de ani, în ultimul său an de viaţă. Haywood a început să înveţe să cânte pian la vârsta de 4 ani. Primul mare succes l-a avut după nouă ani de studiu susţinut: a fost desemnat câştigătorul competiţiei BBC Young Musician of the Year. Sam Haywood a fost dinstins  şi cu prestigiosul Premiu Isserlis, oferit de Societatea Filarmonică Regală din Londra. În cadrul concertului suţinut duminică la Bucureşti, Haywood a interpretat celebrele compoziţii ale Chopin – poloneze, barcarole sau nocturne, inedită fiind o „Romanţă “, extrasă din Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră, în aranjamentul personal al lui Haywood.