Prinţesa Brâncoveanu, prietenă cu Marcel Proust

Scriitoarea de origine română şi celebrul romancier cu care a corespondat intens sunt înmormântaţi în Cimitirul Père-Lachaise. Născută la Paris în 1876, fiica prinţului Grigorie Brâncoveanu şi a Ralucăi Musuruş, fiica ambasadorului Porţii Otomane la Londra, a rămas în istoria culturii franceze.

Anna de Noailles, autoare de versuri tipice pentru stilul Belle Epoque, scriitoare cu sânge românesc preţuită de Marcel Proust, a fost, împreună cu Martha Bibescu şi Elena Văcărescu, unul dintre puţinele vârfuri ale României la feminin oferite unei Europe care le-a adulat. Numele prinţesei, care a vizitat ţara de origine a tatălui o singură dată, a rămas în istoria literaturii franceze. Acest nume e purtat azi de un bulevard din Sarcelles, district aflat la 16 kilometri de centrul Parisului, dar şi de un liceu bucureştean. Apreciată în Franţa, opera Annei de Noailles a fost tradusă doar parţial în limba română.

Autoare a mai multor volume de proză şi de versuri, conştiinţă de secol XIX, neînţelegătoare faţă de îndrăznelile manifestate la începutul secolului următor, prinţesa a fost educată în cultul strămoşilor iluştri - Brâncoveni, Basarabi, Bibeşti -  într-o familie aflată în relaţii strânse cu capetele luminate ale Parisului şi iubitoare de artă, Anna Brâncoveanu a devenit o adolescentă cu intense preocupări intelectuale. A debutat cu ciclul de poeme „Litanies" („Litanii"), publicat în 1898 în pretenţioasa „Revue de Paris" şi semnat „Anna de Brancovan".

Talentul care a câştigat imediat recunoaşterea criticilor s-a confirmat în 1901, la debutul editorial cu volumul „Le Coeur Innombrable". Autoarea a fost considerată una dintre cele mai importante voci din poezia fraceză a vremii şi a primit imediat Premiul Archon-Desperouses din partea Academiei Franceze.

Arta de a ţine un salon

1901 a fost un an crucial, căci  a însemnat şi începutul prieteniei şi corespondenţei sale cu Marcel Proust. Peste ani, scriind „Cartea vieţii mele", la multă vreme după ce devenise Anna de Noailles prin căsătoria cu tânărul conte francez Mathieu de Noailles, poeta îşi amintea: „Luminoasa lui prietenie m-a influenţat, m-a schimbat, aşa cum singură este capabilă s-o facă o nobilă iubire a cuvântului. Marcel Proust este singura fiinţă care m-a făcut să schimb un vers, să suprim o strofă. (...) El a aninat primele ghirlande la uşorul tempul al tinereţii mele; el m-a făcut să cred că poezia era nectarul lumii, gloria juvenilă - scumpă unei întregi mulţimi, faima - fără duşmani, triumful - neprihănit! (...)"

Rod al vieţii de salon şi al numeroaselor călătorii, poezia a continuat o viaţă. Prin arta de a ţine un salon, moştenită de la mama, prinţesa Brâncoveanu a fost aproape de somităţile epocii: Eduard al VII-lea, viitor rege al Angliei, Paul Morand, Sully Prudhomme, Pierre Loti, André Gide, Francis Jammes, Colette, Paul Valéry ( cu care a polemizat cu privire la rolul entuziasmului în naşterea poeziei), Jean Cocteau, François Mauriac, Paul Claudel, Max Iacob sau Henry de Montherlant.

Prima femeie comandor al Legiunii de Onoare

Scriitoarea a călătorit mult în Europei şi a scris proză şi versuri. Despre literatura ei, Anna de Noailles a făcut puţine mărturisiri. Criticii literari au simţit în poezia ei o undă de „balcanism şi de „spirit valah". La maturitate, poeta a început să conştientizeze rolul propriei origini, cu ajutorul anturajului din care făceau parte rude precum Elena Văcărescu şi Martha Bibescu, apărătoare ale intereselor României.

În 1904, prinţesa a hotărât, împreună cu fiica lui Theophile Gautier şi cu soţia lui Alphonse Daudet, să creeze Premiul „Vie Heureuse", devenit mai târziu cunoscutul Premiu Femina. În 1922, a devenit membră a Academiei Regale de Limbă şi Literatură a Belgiei, iar conservatoarea Academie Franceză i-a decernat Marele Premiu pentru Literatură pentru întreaga activitate. În 1925 a fost primită în Academia Română ca membră de onoare, la propunerea lui Nicolae Iorga.

În timpul războiului, Anna de Noailles a fost prima femeie avansată în grad de comandor al Legiunii de Onoare. Numele acestui „gavroş din Bizanţ" aciuat la Paris, cum o descrisese în tinereţe o aristocrată din capitala Franţei, este acum numele unui premiu literar acordat de Academia Franceză. Opera prinţesei (poezie, proză, memorialistică şi corespondenţă) a fost editată de mai multe ori în Franţa, unde i s-au dedicat multe studii.  

Iubită de francezi

În 1933, când s-a stins din viaţă, la vârsta de 57 de ani, prinţesa a fost condusă pe ultimul drum de aproape zeci de mii de parizieni. Aceştia au luat parte la slujba de la Biserica Madelaine şi la înmormântarea din Cimitirul Père-Lachaise, în cavoul Brancovan-Bibesco.