Primul Nobel împărţit la doi

Acelaşi premiu pentru un matematician dramaturg şi un poet al unei limbi uitate. Dramaturgul spaniol José Echegaray y Eizaguirre şi poetul francez Frédéric Mistral au luat, în 1904, Premiul Nobel pentru literatură.

Echegaray este primul laureat al premiului Nobel pentru literatură spaniolă. Membrii Academiei Suedeze i-au acordat distincţia „drept recunoaştere a numeroaselor şi a strălucitelor sale scrieri care, într-o manieră personală şi plină de originalitate, au reînviat marile tradiţii ale dramei spaniole”.

José Echegaray y Eizaguirre (1832-1916) s-a născut la Madrid. Împreună cu familia s-a mutat la Murcia, unde tatăl lui ţinea un curs de greacă la Institutul din oraş. La vârsta de 14 ani, Echegaray s-a întors la Madrid. În 1853 a absolvit Escuela de Caminos, iar în 1858 a devenit profesor de matematică la aceeaşi instituţie.

Un matematician apreciat

După o perioadă de practică în inginerie, Echegaray a predat matematică până în 1868. Cu tezele sale ştiinţifice „Problems in Analytical Geometry” (1865) şi „Modern Theories of Physics” (1866) şi-a câştigat faima de cel mai important matematician spaniol al timpului său.

Inginer de profesie, dramaturg, membru al academiei de Limbă Spaniolă, profesor de matematică, politician, Echegaray a fost ministru al Economiei Naţionale după revoluţia din 1868 şi ministru de Finanţe în 1865. Este creatorul Băncii Spaniole şi fondator al Partidului Republican Progresist.

Echegaray a debutat la 42 de ani

A început să scrie piese de teatru la vârsta de 42 de ani, schimbându-şi stilul de-a lungul timpului. Prima piesă dramatică a lui Echegaray, „El libro talonario”, a fost montată în 1874 la Teatrul Spaniol, sub pseudonimul Jorge Hayaseca y Eizaguirre. Opera a fost scrisă în timpul unui exil temporar la Paris, între 1873-1874. Reîntors în ţara natală, a fost numit ministru al Trezoreriei. După o carieră prolifică în politică, Echegaray s-a dedicat scrisului. 

Acelaşi premiu pentru filologul provensal

Academia Suedeză i-a acordat premiul Nobel pentru literatură în 1904 şi lui Frédéric Mistral (1830-1914), “ca o recunoaştere a originalităţii lui pline de prospeţime şi a inspiraţiei adevărate a creaţiei poetice, care reflectă fidel priveliştea ţării sale şi sufletul autentic al poporului său şi, de asemenea, ca o recunoaştere a activităţii lui semnificative ca filolog provensal”.

Semnificativă rămâne tentativa autorului de a restitui limbii provensale caracterul său de limbă literară. Când a primit Nobelul, scriitorul a cedat toate fondurile primite Muzeului Arlaten, pe care el însuşi îl înfiinţase, o instituţie din Arles, despre care Mistral spunea că este “ultimul său mare poem”, consacrat folclorului şi etnografiei Provenţei. “Mistral a dăruit lumii o nouă limbă şi, prin chiar aceasta noi mijloace de a exprima lumea”, scria poetul Sully-André Peyre, într-un eseu despre opera lui Mistral.

Poeme despre oameni simpli

Joseph-Étienne Frédéric Mistral s-a născut pe 8 septembrie 1830, în localitatea Bouches-du-Rhône din sudul Franţei. Provenea dintr-o familie de proprietari de pământ, foarte înstăriţi, care se stabilise în Provence în secolul al XVI-lea. A studiat la şcoala rurală de la Saint-Michel-de-Frigolet, apoi la Pensionatul Dupuy şi Colegiul Regal din Avignon. A studiat Dreptul, dar, după ce şi-a luat diploma, s-a devotat în întregime scrisului, mai ales că a avut ocazia să se îndrăgostească de regiunea din care provenea, aprofundând zone ale istoriei locale.

Visul său a fost să facă din neoprovensală o limbă apropiată de standardul de perfecţiune. Şi-a petrecut mulţi ani alcătuind un dicţionar de provensală. A fost, în acelaşi timp, poet şi prozator, încercând să transmită prin limbaj şi prin conţinut emoţiile unei provincii, “eroina” tuturor operelor sale. Personajele poemelor au fost oameni simpli, ţărani, pescari sau clerici, dar chiar şi el însuşi, după ce a scris, în 1906, un volum de memorii, “Moun espelido”.  A murit pe 25 martie 1915.

Sunt patruzeci secerătorii/Şi ca pârjolul, de cu zorii,/ Adormitorul, mândrul pământului veşmânt/ Îl pradă lacomi; se-ncovoaie/ Pe grâul copt şi taie, taie,/ Ca lupii naintând! Despoaie,/ De aur şi de floare, şi vară, şi pământ./ În fire lungi, de jos tăiate,/ Cât joardele de viţă-n spate,/ Mănunchii cad întruna: şi fetele, dând zor,/ Îi prind în braţele ca trunchii/ Şi-n snopi alcătuind mănunchii,/ Apasă-o dată cu genunchii,/ Îi leagă strâns, la mijloc, şi-i zvârle-n urma lor./ Ca aripile de albină/ Scânteie seceri de lumină,/ Ca veselele valuri pe mare, când ţâşnesc/ Spre soarele cambule, să-l soarbă:/ Şi răvăşindu-şi lunga barbă/, Înalţii snopi, cu mare zarvă,/ Mătăhăloasa claie, cu sutele,-o sporesc”. – poemul Miréio, de Frédéric Mistral

Dragoste şi tragedie

Tenacitate

Prima încercare poetică a lui Frédéric Mistral este traducerea unui psalm, în 1846. După Bacalaureatul dat la Nîmes, un an mai târziu, Mistral compune într-o primă formă poemul în patru cânturi “Li Meissoun” (Secerişul), imitaţie a “Georgicelor” lui Virgiliu, în 1848. În acelaşi an, este trimis la Aix-en-Provence pentru a-şi lua licenţa în Drept şi publică singura poezie pe care a scris-o în limba franceză, o “Odă” închinată Republicii. Saint René Taillandier alcătuieşte şi publică o antologie a poeziei occitane.

Li Prouvencalo (Provensalii) care se deschide şi se închide cu două poeme de Mistral (1851). Între 1852 şi 1852 a scris unul dintre cele mai reprezentative poeme ale sale, “Miréio”, în douăsprezece cânturi. Cu o acţiune plasată chiar în propriul prezent şi desfăşurată în provincia în care trăia Mistral, poemul vorbeşte despre o poveste cutremurătoare de dragoste, sfârşită tragic. O fată a unui fermier bogat se îndrăgosteşte de un băiat de condiţie joasă, care împleteşte coşuri.

Părinţii fetei îi refuză dreptul la fericire, iar aceasta alege moartea. Dar poemul este mai mult decât atât, pentru că arată admiraţia lui Mistral pentru regiunea în care s-a născut. Stilul lui este eclectic, deoarece îmbină cu fineţe naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea. Versul este zglobiu şi are muzicalitate.

Charles Gounod a preluat în 1863 poemul, sub un titlu francez, “Mireille”, şi l-a transformat în operă. Frédéric Mistral a fost un scriitor tenace, publicând calitate în cantitate. I-au apărut şi alte volume, între 1867 şi 1930, după moartea sa: “Calendau”, “Lis Isclo d’Or” (Insulele de aur), “Lou Tresor dou Felibrige” (Tezaurul Felibrilor – un dicţionar enciclopedic de 1.100 de pagini, consacrat Provenţei), “Nerto”, “La Réino Jano”, “Lou Pouèmo dóu Rose” (Poemul Ronului) ş.a.

A.P. Cehov, uitat şi ignorat

Perdant

Prozatorul şi dramaturgul rus A.P. Cehov a fost ocolit de nenumărate ori de Academia Suedeză. Primul premiu Nobel pentru un scriitor rus a fost acordat abia în 1933, lui Ivan Alexeevici Bunin. Între 1880 şi 1884, Anton Pavlovici Cehov a urmat cursurile Facultăţii de Medicină a Universităţii din Moscova.

A debutat în literatură în anul 1880 cu povestirea „Scrisoare către un vecin învăţat”. A lucrat ca medic în Zvenigorod şi în Cikinsk. În acelaşi timp, a scris şi a publicat mult: 120 de povestiri în 1883, 129 în 1885. În anul 1887 a început să scrie şi teatru. „Livada cu vişini”, concepută în 1903, la Ialta, este considerată de mulţi drept capodopera scriitorului.

Opera sa mai cuprinde „Unchiul Vanea” (1890), „Pescăruşul” (1895) sau „Trei surori” (1900). Au mai primit Nobelul pentru literatură scriitorii ruşi Boris Pasternak, în 1958 (a refuzat însă distincţia), Michail Sholokhov, în 1965, Aleksandr Soljeniţîn, în 1970 şi Iosif Brodski, în 1987.

„Vai, doamnă, cerul e uneori mai crud decât însăşi cruzimea omenească! (Ducesa face un gest brusc de nerăbdare, Eduardo se apropie de ea, Ines se duce lângă taică-su, Angela şi Don Tomas privesc scena uluiţi). (...) Nu mă îndoiesc, dar nu-i puţin lucru că maică-ta s-a lăsat înduplecată, că dacă nu... Tu mă iubeşti, ştiu... dar tu... Unei mame îi datorezi respect... Şi dacă ea ar fi spus nu, tu, ca un fiu ascultător, nu-i aşa, Eduardo, n-ai fi vrut s-o necăjeşti, şi oricât te-ar fi durut inima, ai fi părăsit-o pe biata Ines care te iubeşte – fă-te că n-auzi, ingratule, nimeni să nu m-audă! – care te iubeşte atât de tare, că fără tine... spune tu dacă nu e zănatică... ar fi murit de inimă rea!” -  fragmente din piesa „Sau nebunie sau sfinţenie”

„Al doilea William Shakespeare“

Capodopere

Opera lui Echegaray cuprinde peste 150 de piese scrise între 1874, anul debutului său literar cu „El libro talonario” (Chitanţierul), şi 1908. Au fost identificate trei direcţii tematice oarecum succesive în activitatea sa de scriitor: drame istorice de tip romantic (mai cunoscute sunt „En el puno de la espada” – Pe mânerul spadei - şi „El el seno de la muerte” – În sânul morţii), drame de inspiraţie contemporană („O locura o santidad” – Sau nebunie sau sfinţenie) şi piese de idei, în stilul dramelor ibseniene („El loco Dios” – Dumnezeul nebun, „La duda” – Îndoiala). Piesa „El gran galeoto” (Marele cocoş) a fost considerată capodopera dramaturgului, motiv pentru care a fost numit de contemporanii săi „al doilea Shakespeare” şi „emulul lui Calderon”.

Piese de teatru în versuri

Aproape jumătate din piesele sale au fost redactate în versuri. „La esposa del Vengador” (1874), „En puno de la espada” (1875) şi „O locura o santidad” (1877), traduse în engleză în 1895, i-au adus recunoaşterea internaţională. Influenţat de cărţile dramaturgului norvegian Henrik Ibsen, Echegaray a explorat în scrierile sale problemele sociale.

 „Deşi publicul a primit operele lui cu entuziasm, tinerii intelectuali şi scriitori ai vremii au criticat stilul exagerat al dramelor sale, considerându-le artificiale şi demodate. Criticii au atribuit «originalitatea» lucrărilor sale influenţelor eclectice din teatrul european, din naturalismul francez şi din stilul lui Ibsen... Cu toate acestea, elementele neoromantice ale pieselor lui Echegaray au o însemnătate istorică prin ceea ce reflectă”, nota Andrés Franco în Encyclopedia of World Drama.