Prima femeie laureată de Academia Suedeză

În 1909, scriitoarea Selma Lagerlof primeşte, în sfârşit, Premiul Nobel pentru Literatură. Distincţia îi este acordată „ca preţuire pentru nobilul său idealism, bogăţia fanteziei şi expunerea spirituală care îi caracterizează opera”.

Aflată de mai mulţi ani pe lista candidaţilor la râvnitul premiu, Selma Lagerlof a cunoscut împotrivirea acerbă a secretarului perpetuu al Academiei, Carl David af Wirsen. Critic literar format în estetica jumătăţii secolului al XIX-lea, Wirsen desfiinţase prin cronica sa prima carte publicată de Selma Lagerlof, „Povestea lui Costa Berling”.

În 1908, Eucken fusese favorizat tocmai pentru că disputa legată de nominalizarea lui Swinburne sau a Selmei Lagerlof nu ajunsese la un compromis. Tegner aprecia, aşa cum notează Kjell Espmark în volumul „Un secol cu Nobel”, că „vorbind despre o miză «întru binele omenirii», Selma Lagerlof este «de mult mai mare ajutor în năzuinţa către idealuri» prin «spiritul pur, plin de iubire, care în asociere cu o poezie înfloritoare şi o năvalnică bogăţie a fanteziei îi caracterizează cărţile»”. 

Pentru Wirsen însă, cartea păcătuieşte prin „preţiozitate,”, este „nefirească într-o mulţime de descrieri”. „Realitate şi fantastic se amestecă la ea câteodată într-un asemenea mod, încât textului îi este răpită obiectivitatea”, scria el despre „Minunata călătorie a lui Nils Holgerson prin Suedia”. În 1909, argumentele pro Selma Lagerlof înving şi Premiul Nobel pentru Literatură îi este acordat.

Poveşti neoromantice

 Selma Lagerlof s-a născut la 20 noiembrie 1858, la Marbacka, în ţinutul Varmland, în familia unui locotent ”vesel, activ, sociabil, cu o fantezie bogată”. A studiat acasă, din cauza unei paralizii la un picior, de care nu s-a vindecat complet niciodată. În 1881, urmează, la Stokholm, un an de liceu şi trei ani de şcoală pedagogică, devenind învăţător.

Predă timp de 10 ani într-o şcoală de fete. A început să scrie de la 15 ani, întâi versuri, pe care nu le-a publicat niciodată. În 1891 debutează cu „Povestea lui Gosta Berling”, cea atât de prost primită de Wirsen.

Abia la doi ani de la apariţie, renumitul critic danez Georg Brandes descoperă cartea şi o traduce, relansând-o şi în Suedia. Două călătorii, în Italia şi în Orientul apropiat, vor fi urmate de două cărţi, „Miracolele lui Antichrist”, o altă saga, de data aceasta a Siciliei, şi „Jerusalem”.

 Cea mai cunosctă operă a ei rămâne însă „Minunata călătorie a lu Nils Holgerson în Suedia”, carte ce a fermecat multe generaţii de copii şi adulţi, care a fost tradusă în nenumărate limbi şi transpusă, nu o dată, pe ecran. Puţini cititori ştiu că, iniţial, cartea a fost o comandă oficială şi era destinată lecţiilor de geografie ale copiilor din clasele primare.

Multe dintre povestirile Selmei Lagerlof sunt plasate în ţinutul natal, de care o leagă amintirile din copilărie, basmele şi legendele povestite de bunica ei, peisajul rural suedez.

Stilul ei face trecerea de la literatura neoclasică la cea modernă, prin locul acordat imaginaţiei, poveştii, visului.

 Într-un articol, poeta româncă Gabriela Melinescu, stabilită în Suedia, nota: „În ultima vreme, mulţi critici suedezi observă acest fapt: cu cât trece timpul, cu atât mai mult creşte modernitatea Selmei Lagerlof.

Şi eu, care scriu aceste rânduri, am aceeaşi senzaţie, înţelegând prin modernitate o capacitate a scriitoarei de a aparţine tuturor timpurilor, asemănătoare celei a copiilor de a se juca într-un fel care nu se perimează niciodată”.

Moştenirea Selmei

Dobândirea Nobelului pentru Literatură a constituit, cum spuneam, o premieră. Cea de a doua premieră realizată de Selma Lagerlof e primirea ei în Academia Suedeză în 1914.

Era prima femeie academician de la înfiinţarea ilustrei instituţii.
O listă impresionantă de volume, o energie desfăşurată nu numai în literatură, dar şi pe plan social şi politic fac din scriitoarea suedeză un punct de reper în cultura ţării sale şi nu numai.

A militat pentru drepturile femeii, a scris în timpul Primului Război Mondial romanul pacifist „Bannlyst”, a ajutat, în perioda premergătoare celui de al Doilea Război Mondial, o seamă de intelectuali şi artişti să fugă din Germania nazistă, şi-a donat medalia de aur a Premiului Nobel, în timpul Războiului de Iarnă dintre Finlanda şi Uniunea Sovietică, pentru strângerea de fonduri în favoarea luptătorilor finlandezi. A murit la 16 martie 1940. O casă memorială şi Biblioteca Academiei Suedeze îi păstrează amintirea şi manuscrisele.


Argumente

„În 1909, argumentele oponenţilor ies învingătoare. Tegner arată în mod elocvent cum Selma Lagerlof, cu fiecare pagină scrisă, „a lucrat în slujba binelui, a idealului, a omenirii”.

Melin pune în evidenţă „neobişnuita ei putere de a provoca viziuni” – adăugând şi o raţiune de ordin naţional: „Ar fi timpul ca lumea să-şi amintească de faptul că patria lui Nobel are propria ei literatură”.

Selma Lagerlof şi cinematograful

Cărţile autoarei suedeze au fost ecranizate încă din primii ani ai cinematografului suedez. Poveştile Selmei erau extrem de ofertante pentru ecran.

The Atonement of Gosta Berling (1923) cu Greta Garbo şi Lars Hanson a rămas un film reprezentativ pentru cinematograful mut suedez.

The Tower of Lies (1925) regia: Victor Sjostrom, cu Norma Shearer şi Lon Chaney în rolurile principale

La Charette fantome (1935), regia: Julien Duvivier, cu Robert le Vigan, Pierre Fresnay, Louis Jouvet. Este, de fapt, un remake după o ecranizare suedeză din 1921 a povestirii „The Death Cart”.

The Girl of the Marshcroft (1947), regia: Alf Kjellin (popular regizor de film şi de televiziune), care apare şi în film alături de Margareta Fahlen şi Oscar Ljung.

Korkarlen (1958),  cu George Fant şi Ulla Jacobsson.

Charlote Loewenskoeld (1979), ecranizare a două romane ale autoarei care au primit Premiul Pulitzer, cu Lars Green, Gunnel Bronstrom şi Sickan Carlsson.

Jerusalem (1996). Cu Maria Bonnevie, Ulf Friberg şi Pernilla August.

Expoziţie aniversară

Biblioteca Naţională din Stockholm a organizat, în luna martie a acestui an, o expoziţie intitulată „Selma Lagerlof şi toate aceste scrisori”, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la naşterea scriitoarei. Colecţia Selma Lagerlof de la Biblioteca Naţională a Suediei se întinde pe aproximativ 70 de metri.

Alături de manuscrise, ediţii princeps, traduceri, reviste şi fotografii, a fost expusă şi imensa ei corespondenţă: 40.000 de scrisori de la 17.000 de persoane. Dintre acestea, peste 2.000 au fost trimise de scriitoare prietenei sale Sophie Elkan.

În testamentul său, scriitoarea dispunea: „Scrisorile vor fi sigilate şi nu vor putea fi deschise timp de 50 de ani de la moartea mea, iar cele scrise de persoane încă în viaţă la acea dată nu vor fi accesibile publicului şi cercetătorilor până la moartea celui care le-a scris”. Interesant în corespondenţa  Selmei Lagerlof este faptul că există nu numai scrisorile primite, cum se întâmplă de obicei, ci şi cele trimise. Astfel, dialogul poate fi descoperit peste timp în deplinătatea lui.


Literatură, dar nu numai

Încă din primii ani ai decernării Premiului Nobel, principiile clasicismului german al echipei lui Wirsen excluseseră o seamă de scriitori din literatura anglo-saxonă, apreciaţi de cititori, dar ale căror cărţi “păcătuiau” fie prin prea multă imaginaţie, fie prin libertatea autorului faţă de religie, fie prin apartenenţa la două curente dispreţuite: simbolismul şi naturalismul.

Acestuia din urmă i se subsumează şi creaţia lui Thomas Hardy, autor britanic cunoscut mai ales pentru romanele “Tess of d’Urbervilles”, “Departe de lumea dezlănţuită” sau “Jude Neştiutul”.

Liberul arbitru

Principala acuză care i se aduce lui Hardy este profilul personajelor sale feminine, “care par a fi private de orice stabilitate etică în sens religios”. I se recunosc stilul literar şi forţa descrierilor peisagistice, dar nu este apreciată “înclinaţia pentru efecte senzaţionale, şocante, ba chiar dătătoare de fiori”.

Apelul la liberul arbitru, pesimismul său, faptul că operele sale oferă cititorului alinare atunci când este mâhnit sunt deficienţe ce nu pot fi trecute cu vederea. Lipseşte creaţiei lui tocmai direcţia “ideală” care a produs atâta confuzie şi atâtea necazuri membrilor Comitetului Nobel încă de la citirea testamentului.

Opera lui Hardy a fost admirată de mulţi autori, printre care D.H. Lawrence şi Virginia Woolf. În 1910 i s-a acordat Ordinul Britanic de Merit, chiar dacă multe scrieri semnate de el au indignat societatea victoriană în care a trăit.

În lumea bună

Thomas Hardy nu este însă singur. Se află în compania unor scriitori reţinuţi de istoria literară şi, unii dintre ei, citiţi cu interes şi astăzi.

Poezia lui Yeats  este “deseori vagă”, ceea ce n-o recomandă, chiar dacă scriitorul are “o individualitate poetică proprie, formată”.
Cu atât mai revoltătoare a apărut “Profesiunea Doamnei Warren” de Bernard Shaw.

Piesele lui au unele calităţi, este priceput în descrierea caracterelor, dar este “în forţa lui, mult prea brutal şi mult prea puţin artist pentru a putea fi recomandat pentru Premiul Nobel”.