Poze din manualul de istorie

Cum se spune, nimic nu e intamplator pe lume: cand am ajuns joi seara la premiera cu Apus de soare de B.St.Delavrancea, ofiterii de la paza si protectie mi-au confiscat sabiuta atasata la invitatia

Cum se spune, nimic nu e intamplator pe lume: cand am ajuns joi seara la premiera cu Apus de soare de B.St.Delavrancea, ofiterii de la paza si protectie mi-au confiscat sabiuta atasata la invitatia primita pentru spectacol, era o zi de 13 si am stat pe locul cu numarul 13, in sala era si un domnitor adevarat (presedintele Ion Iliescu), la final au fost invitati pe scena interpretii de acum 20 de ani ai rolurilor principale, care se aflau si ei acolo, de data asta in calitate de spectatori, iar cand am iesit, dupa tunetele care subliniau pe scena discursul lui Stefan cel Mare si Sfant, afara m-au intampinat tunetele si fulgerele produse in mod natural. Semne rele, cum spune un personaj din piesa. Cu totii am trecut, uneori, prin experienta numita deja-vu, acea senzatie pe care o traiesti uneori, impresia puternica, data de recunoasterea a ceva ce ai mai vazut, simtit, gustat etc. Asta dureaza, de obicei, o fractiune de secunda, dar in cazul spectacolului Apus de soare, noua montare prezentata cu mare fast de Teatrul National din Bucuresti, senzatia de deja-vu persista pe parcursul celor doua ore si jumatate de spectacol. Toate cliseele vizandu-l pe domnitorul supranumit Stefan cel Mare, indesate ani de-a randul in capul a zeci de generatii inca din frageda pruncie, sunt stranse cu grija, adunate cu migala si tesute in acest spectacol monumental, pe cat de stralucitor pe dinafara, pe atat de sec pe dinauntru. Ca marul rosu, lustruit de vrajitoare ca sa muste Alba-ca Zapada din el. Iar lustrul dat acestui spectacol chiar e menit sa-ti ia ochii: decorurile lui Mihai Madescu reproduc bolti de catedrala, cu icoane luminand stins printre ele, pentru ca la final, la moartea lui Stefan, ele sa se aprinda ca niste lumanari pentru sufletul lui (de pacatos, nu de sfant), zeci de figuranti care se lupta, imbracati in zale (in cazul barbatilor) sau canta si se roaga in haine lungi, de calugarite (in cazul femeilor), bijuterii si costume somptuoase pentru curtea lui Stefan (create de Luana Dragoescu), o muzica grandioasa compusa de Adrian Enescu, cu alte cuvinte crema elementelor teatrale a fost luata cu lingurita si varata in aceasta super-productie. Rezultatul este transcrierea fidela, de teatru radiofonic, a textului lui Barbu Stefanescu Delavrancea care perpetueaza, cum spuneam, cu succes, toate cliseele cu privire la domnitorul cu pricina, evitand orice punere sub semnul intrebarii a figurii domnitorului. Sigur, nu i se poate imputa aceasta unui spectacol de teatru, ar fi treaba unui batalion de istorici sa recompuna o imagine ceva mai apropiata de cea reala a cruntului luptator care a condus Moldova timp de 47 de ani si sa interpreteze impactul domniei lui asupra istoriei acestui neam. In schimb, lipsa de emotie si de imaginatie, lipsa unor mari actori care sa creada cu putere in posibilitatea ca aceste personaje sa fie inca vii, lipsa unui punct de vedere regizoral - acestea sunt minusuri grave, care pot transforma un spectacol ca cel de fata intr-o adunare de pagini de manual ilustrat. Ai senzatia ca personajele au coborat toate din manualul de istorie, din icoane si fresce redand felul de viata de la curtea domnitorului si ca vor urca grabnic inapoi, de indata ce vor scapa din aceasta expozitie ciudata, care le sileste la miscare, in vreme ce lor le sta atat de bine in "Muzeul figurilor de ceara" ale neamului. De ce sa intre Stefan in scena dezvaluindu-si calcaiul lui Ahile - cei doi copii naturali ai sai, pe care ii tine pe la curte ("numai lor nu le-am spus!", isi sopteste in barba, aproape zambind)? Asa poate sa vada toata lumea cati bani dadea pe moralitate "Sfantul", care ar fi fost in stare sa le ascunda definitiv acest "mic amanunt" tinerilor, daca acestia n-ar fi fost la un pas sa se cunune unul cu altul. Sau ce sa caute jos din rama de tablou Doamna Maria, care ar fi meritat mai degraba ea canonizarea, dupa cata compasiune dovedeste (in spectacol, fiindca de fapt ea nu era chiar inocenta), fata de pacatele "stapanului" ei? Piesa lui Delavrancea, despre care bine s-a spus la data premierei din 1909 ca este lipsita de conflict, nu poate fi salvata decat de mari, uriasi interpreti, care, bine condusi, sa impuna macar, asa cum au facut distributiile anterioare, o noua imagine a acestor personaje. In loc de asta, actuala montare are interpreti care si-au cautat singuri cheia jocului (si nu toti au gasit-o), si doar cateva scene mai dinamice, dintre care cea din deschidere este o lupta pentru care meritul ii revine cunoscutului cascador Szoby Czech. Impresia generala e ca actorii, mai ales cei din rolurile principale (Costel Constantin- Stefan, Monica Davidescu - Doamna Maria, Simina Siminie -Oana) sunt ingropati sub greutatea personajelor istorice pe care le au de dus pe umeri. Ocupat, probabil, cu supravegherea scenelor de lupta si cu dirijarea figuratiei in "platou", Dan Pita a uitat de ei si a scapat din vedere sa-si puna o intrebare simpla: ce vrea sa spuna aceasta montare spectatorilor ei de azi? De altfel, nu cred sa se fi gandit cineva la public in cazul de fata, sau poate doar ca sa gaseasca cea mai buna modalitate de a i se lua acestuia ochii cu sclipici, sa nu se ajunga cumva la constiinta lui, eventual in scopul trezirii acesteia. La urma urmei, un manual ilustrat, frumos colorat, eventual tiparit pe hartie lucioasa poate fi si el foarte convingator. Dovada aplauzele VIP-urilor prezente in sala la premiera, in frunte cu presedintele si cu Patriarhul, care a consfintit, cu cativa ani in urma, canonizarea "Sfantului". Nu stiu ce fel de manual e acesta, dar cu morala sigur n-are nici o legatura.