Poveşti din viaţa „Adevĕrului”

Vă prezentăm astăzi episoade inedite care îi au în prim-plan pe gazetarii publicaţiei. Am cotrobăit prin cutia cu poveşti a „Adevĕrului” şi v-aducem în faţă istorii neştiute, rememorate de cei care au lucrat, pe parcursul timpului, la gazeta fondată de Beldiman.

Berile pe care le cumpăra Constantin Mille întregii redacţii, gazetarul care nu punea nicio virgulă în textele lui şi înfuria zeţarii, povestea lui Albert Honigman, singurul ziarist căruia îi era îngăduit accesul la Capşa, petrecerile din prima duminică a fiecărei luni, povestea administratorului Sache Petreanu, zis şi „demonul cu ochelari”, din motive pe care le vom desluşi mai jos.

O tolbă plină cu poveşti a strâns ziarul „Adevĕrul” pe parcursul existenţei sale, iar noi îndepărtăm astăzi colbul de pe câteva dintre ele... A intrat în legendă, de pildă, comportamentul omului politic Lascăr Catargiu care îşi făcea abonament la ziar numai când era în opoziţie şi care refuza cu obstinaţie să mai citească gazeta când se afla la putere.

„Demonul cu ochelari”

Nenumărate sunt poveştile din viaţa „Adevĕrului”... Convins că nu se cade să rămână neştiute, Al. Nora, care-a fost corector la gazeta cu pricina, rememorează câteva episoade pitoreşti şi inedite în cartea „Un om uitat: Const. Mille”, apărută în 1945.

Corectorul şi-l aminteşte, de pildă, pe Sache Petreanu, „cel mai gheţos şi mai temut administrator de gazetă”, căruia i se spunea, pe bună dreptate, „demonul cu ochelari”: „Om cu o cultură multilaterală, ziarist el îsuşi, îşi purta cu demnitate ochelarii, dar – ori de câte ori vorbea cu subalternii – îţi făcea veşnic impresia că te priveşte peste ochelari, parcă pironindu-te cu o rigiditate de oţel.

Şi de aci, de bună seamă, porecla, pe care şi-a câştigat-o cu atâta mândrie, de «Demonul cu ochelari». Dar, datorită acestui «Demon cu ochelari», care se amesteca, în necontestată competinţă, şi în treburile redacţionale, inspirând articole şi reportagii cu efecte de tiraj, foaia mergea admirabil, cu beneficii de invidiat, şi Mille nu ieşea niciodată din cuvântul lui, ba sfaturile ce-i le sugera fiindu-i întotdeauna bine venite.

Întreaga presă tremura de el, căci niciun redactor, din orice compartiment, nu putea fi angajat fără să nu treacă pe la el, care-i măsura capacitatea şi aptitudinile de muncă, deşi, uneori, cu toate aceste precauţiuni, se nimerea prost.

Şi era un om de pe buzlele căruia nu puteai smulge un zambet sau un fir de bunăvoinţă... inflexibil în hotărârile sale, aspru şi, adesea, de un sarcasm jicnitor cu slujbaşii săi. Numele său inspira teamă oricărui ziarist, deşi, tocmai, prin siguranţa lefii, fiecare ar fi voit să puie piciorul la «Adevĕrul»”.

Mille făcea cinste cu bere întregii redacţii

Corectorul Nora îşi aminteşte şi de perioada în care redacţia ziarului nu se mutase încă în palatul încăpător de pe Sărindar şi se înghesuia în câteva cămăruţe care dădeau în Pasajul Băncii Naţionale.

Erau vremurile romantice ale gazetei: „Oh, acele nopţi de vară, ce vor rămâne neuitate, când Mille apărea, voios şi gata de generozităţi, în curte şi, cercetând pe ferestrele deschise, număra pe redactorii cari erau prezenţi: «Unu’, doi, trei, patru, cinci...» Ridicând, apoi, ochii către etaj, unde se vedea lumină, striga: «Ei, Petrene, eşti acolo?». «Demonul cu ochelari» scotea capul pe fereastră. «A, eşti aici!», constata Mille. «Şase» (îşi continua numărătoarea).

Şi, chemând pe băiatul de serviciu: «Petre, ia repede-te, să se aducă şapte halbe!». Berării erau destule în pasaj. Şi mă pomeneam pe birouaşul meu, încărcat de corecturi, cu un pahar pântecos, cu crestături rotunde, ca de vitrouri, şi plin până la gură cu lichidul chihlimbariu, şi-l sorbeam întâi din ochi cu drag, fiindcă era o atenţie ce, pentru mine, novice, preţuia cât o veste bună şi-mi stimula zelul şi-mi înălţa moralul, măgulit că, prin delicateţea ei, mă aliniam şi eu, la vârsta de douăzeci de ani, în flancul gazetarilor de stagiu vechiu şi încercaţi.

Îl dam, apoi, pe gât, deşi băutura aceasta, din cauza amărăciunii ei, nu prea mă ispitea, dar trebuia să fiu în rând cu ceilalţi şi să fac onoare trataţiei. Şi nu se golea bine paharul, că Mille se şi grăbea să trimeată pe Petre după alte şapte”.

Honigman, singurul primit la Capşa

Nora îl evocă şi pe ziaristul Albert Honigman, „figură prestigioasă, de statură impunătoare (...), singurul gazetar român căruia-i era îngăduit accesul în cafeneau Capşa de odinioară, local ce era ca o citadelă a boierimii noastre şi unde nu putea pătrunde niciun consumator care n’avea blazon la teşcherea şi, doar prin excepţie, se admiteau – în afară de miniştri – bărbaţi politici proeminenţi, deputaţi şi senatori, şi încă dintre aceştia, numai acei care s’au relevat şi se relevau prin însuşiri cari le ştergeau pata naşterii mărunte.

Repet: Capşa de altădată, căci, apoi, s’a dat drumul porţilor şi eticheta de zăvor a pierit, devenind o cafenea ca toate suratele celelalte, unde consumatorii nu mai erau cântăriţi după actul de stare civilă şi aşa precum este şi astăzi”.

Iancu Bacalbaşa nu punea virgule

Un alt personaj care i-a rămas în minte tânărului corector Nora e Iancu Balcalbaşa, un frate de-al lui Anton (Tony) Bacalbaşa, care administra o rubrică despre culisele politicii româneşti, „cu intimităţile, deraierile conjugale şi legăturile amoroase ale bărbaţilor dela cârma ţării, cancanuri, aluzii perfide şi trageri de sfori, pe cari nu e tocmai uşor să le manevrezi, dacă nu eşti înzestrat cu abilitate stilistică şi un spirit special dedat întru aceasta”.

Avea, însă, „o meteahnă de punctuaţie” Iancu Bacalbaşa, viitor director al Teatrului National: „n’ar fi pus o virgulă în textele lui, să-l tai, să-l spânzuri: erau, toate, o apă, lipsite de elementul de coordonare al diferitelor propoziţii.

Vă închipuiţi, deci, ce muncă de prisos era pe bietul lucrător tipograf şi cât scrâşnea de ciudă îndreptăţită, văzându-şi şpaltul înapoiându-se din redacţie împestriţat cu o gloată de virgule însemnate conştiincios de corector.

Nu e, dar, de mirare că, într’o bună zi, un zeţar, disperat şi înclinat spre umor, Rudolf Pollak, a adăogat, la încheierea unui articol, un pumn de virgule: ,,,,,,,, înştiinţând pe corector: «Domnule X, deoarece virgulele mi-au scăpat din culegău, le-am strâns în ultimul rând pe toate şi fiţi buni dumneavoastră şi le puneţi pe fiecare la locul ei»”.

Petrecerile „Adevĕrului”

În prima duminică a fiecărei luni, se ştia: era petrecere. Erau agapele organizate pe cheltuiala lui Constantin Mille, „fie  în faimosul local Iordache din strada Covaci, fie în localul de sus al restaurantului Andrei Dumitrescu din strada Regală.

Ne reuneam acolo, în ziua aceea festivă, cu toţii: director, redactori, corectori, reporteri, personal administrativ, la un «menu» copios, compus din aparitive, fripturi (cu salate diferite), mâncări cu sosuri fine, brânzeturi şi fructe pântecoase, aşezate în piramide pe pomiere de cristal; totul udat cu vinuri din podgorii celebre, cu sifon sau borviz, după alegere, sau chiar şi fără, după capacitatea băutorului.

Erau şi invitaţi din sferele teatrale: Aristizza Romanescu, Const. Nottara, Maria Giurgea şi alţii. O orchestră săltăreaţă contribuia la buna dispoziţie a comesenilor şi, la acordurile ei voioase, mâncarea aluneca, parcă, mai uşor pe gât şi te predispunea la vorbă, confesiuni intime şi consum de ţigări şi trabuce”.

Poveste cu clopote şi cu tălăngi

Una dintre cele mai simpatice şi mai pline de haz întâmplări din istoria gazetei îi are drept protagonişti pe fondatorul şi directorul Alexandru Beldiman şi pe prim-redactorul Anton (Tony) Bacalbaşa.

Era în vara anului 1894, sediul ziarului era încă în Pasajul Băncii Naţionale, iar administraţia (unde era biroul lui Beldiman) şi redacţia (unde se aflau vorbăreţul Bacalbaşa şi ceilalţi redactori) erau despărţite doar de un paravan de lemn, “astfel că ne găseam ca şi cum am fi fost într’o singură odae”, povesteşte ziaristul Ion Teodorescu, contemporan cu întâmplarea.

„Tony era vecinic gălăgios, cuvintele lui de spirit spintecau mereu aerul ca nişte focuri de artificii, şi între două articole, nu arareori ne-ar fi putut vedea lumea discutînd cu picioarele pe masă sau ţopăind prin redacţie. Semăna cu infernul redacţia Adevĕrului, mai cu seamă când lipsea directorul”.

Revoltă cu clopoţei

Într-o bună zi, Beldiman, care lucra cu administratorul la biroul său, s-a arătat deranjat de gălăgia prim-redactorului său, Bacalbaşa, a pus mâna „pe un mic timbru [n.r. – clopoţel] ce’l avea pe biurou şi: sfîrrr! sfîrrr! A fost pentru noi ca un duş rece.

Era primul cuvînt de observaţie, ca să zic aşa, ce-l auzeam din partea directorului! Am tăcut, ne-am aplecat nasurile pe «blocuri», dar am simţit un fel de umilinţă, de amărăciune şi de indignare. Lui Tony i se strîmba mereu gura şi-i scînteiau ochii. Dar liniştea a durat.

A doua zi încă dura tăcerea noastră. În schimb era gălăgie în administraţie, unde perora Beldiman. Deodată se înălţă în văzduh, de pe masa lui Tony, un sunet tare şi ascuţit, ca limba unei soacre.

Primul nostru redactor agita cu putere un clopoţel pe care-l adusese în buzunar şi-l ascunsese printre hîrtii, în vederea surprizei ce-o pregătea: răspundea la timbrul de eri. Imediat o tăcere adîncă domni în administraţie, iar nouă ne bătea violent inima de emoţie. Înţelesesem «gestul» lui Tony. El ne satisfăcea şi ne înspăimânta în acelaşi timp.

Ne luasem revanşa asupra «nepoliteţei» de eri a directorului,  - dar oare nu avea să se simtă jignit, ca şi noi eri, iubitul şi respectatul nostru director? A fost un foarte penibil moment şi din ochi îl admiram şi-l dojeneam tot odată pe Tony.

Dar de după paravan izbucni un rîs homeric care fu pentru nou ca ploaia răcoritoare după arzătorul uragan. Trei lucruri erau întotdeauna senzaţionale la directorul nostru: aldinele dela sfîrşitul «revistei» cari ţintuiau la stîlpul infamiei pe acel împotriva căruia se îndreptau, strănutatul lui care zguduia casa din temelii şi sta aproape să culce la pămînt pe cei din odae, rîsul lui care era ca o cascadă de lumină şi de căldură binefăcătoare. Am simţit îndată că ne-am împăcat, că din ambele părţi lucrul fusese admirabil înţeles”.

Clopotul de birou şi talanga de boi

A treia zi, lucrurile reveniseră la normal: „(...) ne aflam în cel mai perfect statu quo ante bellum: gălăgie în redacţie, şopăeli în administraţie, unde sta mai adesea Beldiman.

Deodată se văzu în redacţie un spectacol foarte extraordinar: unul înlemnise cu amîndouă picioarele pe masă, altul rămăsese cu mîinile în sus cum gesticula, un al treilea îşi întrerupse dansul, împietrit cu un picior în aer, iar pe faţa tuturor se zugrăvise cea mai adîncă mirare şi un început de straşnică hilaritate: de alături se auzea băngănitul unui respectabil, grav şi solemn clopot de birou! Directorul răspundea clopoţelului din ajun.

Ca o furtună ne repezirăm cu toţii în administraţie, înconjurînd cu vociferări de copii răsfăţaţi şi cu rîsete nebuneşti pe bunul nostru director care, cu capul pe masă, rîdea şi el, dar de data aceasta pentru prima oară în viaţa lui rîdea înfundat”.

Dar incidentul nu s-a sfârşit aici, după cum lesne puteţi bănui. „A patra zi redacţia a răspuns administraţiei, primul-redactor directorului, cu sunetul răguşit, troncănitor şi comic fără de margini, al unei tălăngi de boi, pe care nu ştiu prin ce prăvălie de fierărie din Bărăţie o descoperise Tony.

Am rîs cu toţii, din redacţie şi administraţie, au isbucnit şi servitorii, am sărit, am strigat, timp de o oră a fost indescriptibil ce s’a petrecut în jurul tălăngei pe care directorul o admira ca pe o divinitate, ca pe zeul bun al rîsului şi al veseliei”. 

Când te gândeai că s-a terminat...

A trecut o săptămână de la talangă. „Părea că totul se isprăvise şi aproape uitasem cele întîmplate. Într’o bună dimineaţă sosi evenimentul care culmină această «chestiune internă» a redacţiei. Din nou urlau dracii în odaia noastră.

Deodată vedem deschizîndu-se uşa care da în coridorul ce ducea alături, în administraţie, şi apărură doi servitori, deabea ţinîndu-se de rîs, purtînd pe un băţ ţinut de ambele capete, o enormă, neînchipuită, impetuoasă talangă, comandată anume, o talangă, ca pînă la genunchii unui om, cu o limbă cît mîna, care începu să dea un sunet cum nu auzisem încă şi nici nu voi auzi în toată viaţa.

Se făcu o mare tăcere şi în redacţie şi în administraţie, dar nici de respect, nici de spaimă, ci pur şi simplu fiindcă la auzul acestei mame, răs-mame şi stămoaşe a tuturor talangelor din lume, aproape leşinarăm de rîs cu toţii.

Mai multe nu pot spune, că nu ştiu ce cuvinte ar putea corespunde faptelor. Dar era cît p-aci să însemnăm ziua cu roşu în calendar, căci mai-mai era să nu apară gazeta în ziua aceea”.

Sache Petreanu era supranumit „demonul cu ochelari”