Jurnalul Annei Politkovskaia, ziarista asasinată în timpul regimului Putin

La finalul acestei luni, publicul românesc va avea pentru prima dată acces la „Jurnalul rusesc“, de Anna Politkovskaia, jurnalista asasinată în timpul regimului Putin. Meteor Press le oferă cititorilor autohtoni doi ani din viaţa Annei Politkovskaia şi, totodată, o cronică percutantă a cruzimii regimului lui Vladimir Putin, în cele mai şocante manifestări ale ei.

Anna Politkovskaia a fost ucisă în liftul blocului ei moscovit, în octombrie 2006. Nu era primul atentat la adresa ei: în septembrie 2004, ziaristei i s-a turnat otravă în ceaşca de ceai care i-a fost servită la bordul avionului ce trebuia s-o ducă la Rostov.

Cazul jurnalistei Anna Politkovskaia încă aşteaptă soluţionarea

La acea vreme, încerca să ajungă la locul unde se produsese asediul şcolii din Beslan, soldat cu aproximativ 400 de morţi, dintre care 156 erau copii. De altminteri, jurnalista îşi vedea sfârşitul cu ochii; după cum nota la 18 august, 2005, „Principala problemă este că, deşi prăbuşirea (n.r. - regimului Putin) e inevitabilă, nu vom trăi s-o vedem. Păcat, pentru că am fi vrut să fim martori la asta."

Menajerie a ororilor

Nu afli absolut nimic despre viaţa personală a Annei Polit-kovskaia din jurnalul ei: nici ce relaţii avea cu rudele, nici ce filme vedea, nici dacă îi plăceau icrele negre. Întreg jurnalul e o menajerie a ororilor. Greva foamei e practicată de copiii dintr-un orfelinat, dar şi de Eroii Rusiei; cei din urmă au ţinut-o aşa timp de trei săptămâni, în timp ce „Surkov, ideologul şef al lui Putin, îi consideră pe grevişti şantajişti: «Nu vom permite nimănui să ne forţeze mâna»".

Politkovskaia remarcă de altfel că „în 2005, greva foamei este una dintre puţinele metode de a face ca protestul tău să fie observat", dar şi că acest act „nu este un dialog cu autorităţile, ci cu concetăţenii tăi". Însă astfel de proteste sunt „subţiri" pe lângă valul de atrocităţi comise de şi în interiorul armatei ruse. De pildă, cazul soldatului Evgheni Fomovski, în vârstă de 18 ani. Purta 47 la picior, dar a fost forţat să poarte cizme de mărimea 44 „zilnic, într-un cros de cinci kilometri, pe o căldură de 40 de grade"; singura lui crimă a fost să ceară încălţări de mărimea potrivită.

Apoi a fost găsit „sinucis" prin spânzurare. Numai că avea o arsură pe picior, toate oasele rupte, organele sexuale îi erau „o enormă vânătaie neagră", iar umerii îi erau plini de vânătăi. Soldaţii din primul an au confirmat că ucigaşii nu voiau decât să-i dea o lecţie.

Putin, epurarea şi Cecenia

„Tragedia celui de-al Doilea Război Cecen a fost rampa de lansare pentru cariera strălucitoare a tuturor celor implicaţi în el în calitate de camarazi de arme ai preşedintelui în funcţie. Cu cât se varsă mai mult sânge, cu atât mai abitir avansează ei în rang", crede Politkovskaia.

Şi, din cele peste 50 de călătorii de-ale ei în Cecenia, nu duce lipsă de exemple. Pe lângă tragedia de la Beslan, acoperită pas cu pas de ziaristă, dar muşamalizată de autorităţi (nu există niciun raport oficial despre actele teroriste, deşi Putin promisese că publicul va avea acces la întregul adevăr), asaltul asupra satului Komsomolskoie din 2000 ilustrează un „Abu Ghraib în variantă rusească".

72 de persoane amnistiate sunt bătute şi apoi ucise de soldaţi ruşi. La finalul înregistrării care i-a parvenit jurnalistei, călăii glumesc pe seama incidentelor: „Au spus că sunt şaptezeci şi doi, dar noi avem şaptezeci şi patru. Bine, nu contează, doi sunt de rezervă".

Politkovskaia nu scapă niciodată din vedere faptul că guvernul foloseşte tactici îndeobşte calificate drept teroriste: procurorul general propune Dumei să ia captive rudele teroriştilor pe post de contra-ostatici, iar ideea lui se pune în aplicare şi în Cecenia, şi în Inguşetia.

Jurnalista nu uită nici de persecutarea islamismului; relatează cazul a două familii de musulmani împuşcate, inclusiv fetiţa lor de şase ani, al cărei cadavru a dispărut ca prin minune. „Jurnalul rusesc" nu îi aparţine unei persoane, ci reprezintă cronica oprimării unui întreg popor, demontată până la nivelul cruzimii ei sistematice.

Moartea celebrei jurnaliste, din octombrie 2006, i-a impresionat pe moscoviţi

Ostaticii şi traumele lor

„Cât despre Beslan, oraşul îşi pierde, pe tăcute, minţile. (...). Zifa, mama elevului de clasa a doua, Jorik Agaev, aproape că nu-şi părăseşte casa. Stă şi îşi aşteaptă băiatul. (...) Familiile ale căror copii sunt trecuţi ca dispăruţi se împart în două grupe.

Unii, ca Zifa, cred că cei mici sunt ţinuţi ostatici. Alţii cred că sunt morţi, şi că trupurile lor au fost înmormântate de altcineva din greşeală.

Bizareria lui Zifa are mai multe cauze, pe care să dea Dumnezeu să nu le cunoaşteţi niciodată. Ea este ostatica ce i-a lăsat pe copiii din sala de sport să bea lapte de la propriul ei sân. Şi-a dat sânul tuturor celor care stăteau lângă ea. (...)

Zifa este liniştită acum, dar vocea ei este cea a unei mame devastate de pierderea copilului:
- Când Jorik se va întoarce, îl voi duce la preşedintele Dzasohov şi la preşedintele Putin şi le voi spune: „Uitaţi! Acesta este îngerul pe care nu aţi făcut nicio încercare să-l salvaţi!"

Apoi, şoptind:

- Nu voi mai mânca niciodată gem de zmeură. În primele două ore eram atât de înspăimântaţi. Când Jorik a ţipat „L-a ucis!", eu
i-am spus: „E doar un film pe care îl fac." Jorik a întrebat: „Dar de ce este aşa de real? Şi ce este ăsta care curge spre noi?" I-am răspuns: „E doar gem de zmeură, Jorik."

Fragment din „Jurnal rusesc", de Anna Politkovskaia