Pianistul de la mall

De jur imprejur, lume forfotind in toate directiile, doua etaje intesate de oameni si zgomot. Peste vacarmul sutelor de indivizi pusi pe cumparaturi, din statia de amplificare izbucnesc muzici

De jur imprejur, lume forfotind in toate directiile, doua etaje intesate de oameni si zgomot. Peste vacarmul sutelor de indivizi pusi pe cumparaturi, din statia de amplificare izbucnesc muzici saltarete, dintre cele pe care le asculti la radio pana la epuizare. Sub toate astea, la parter, printre tati patruland coplesiti de sacose, mame trudind la impins carucioare si tanci care n-au alta treaba decat sa se rataceasca, urland, un barbat face un lucru complet anapoda: canta la pian. Muzica clasica. E un batranel straveziu, cu figura de Gepetto si privire albastra, trist-surazatoare. In apropiere, clientii unei cafenele isi vad netulburati de ale lor. Nimic nu-i obliga sa mimeze interesul ori sa se intrerupa vreo clipa din vorbit. Nici cel din fata clapelor nu prea se intrerupe. Face pauze minuscule intre piese, doar cat sa rasfoiasca partiturile uzate si peticite, in cautarea urmatoarei melodii. A trebuit sa astept ceva pana cand, nehotarat, a zabovit mai mult asupra unei pagini. Doar cat sa ma pot ridica de la masa si sa-l intreb daca putem sta putin de vorba. A sovait, dar a acceptat sa schimbam cateva cuvinte. A ajuns sa cante la mall printr-o cunostinta. N-a trait o viata din muzica, a lucrat in industria constructoare de masini. (Iti vine greu sa-ti inchipui ca, intr-o hala ticsita de utilaje imense, degetele care cutreiera azi claviatura s-au plimbat candva pe vreun strung). E autodidact. N-a studiat fiindca si-ar fi dorit aplauze in marile sali de concerte, ci doar "ca sa-si gaseasca pacea interioara". Iar acum, pasiunea asta ii aduce niste bani in plus, pe langa pensie. Nu e frustrant ca atatia spectatori de ocazie sunt indiferenti? Nu-l deranjeaza, nu s-a suparat el nici cand niste mitocani de la o masa i-au strigat sa-si faca de lucru in alta parte. I-a ignorat si a cantat mai departe. E mahnit cu adevarat doar cand muzica din difuzoare, prea stridenta, ii acopera acordurile cu totul. Nu canta la intamplare, isi alege repertoriul in functie de oamenii de la mese. Are parte si de bucurii: canta la patru maini cu colegul sau, care lucreaza "pe cealalta tura". Iar uneori, i se cer melodii anume. Daca le stie, le canta cu placere, e important sa-i faci pe ceilalti sa se simta bine, atunci cand stau cu o ceasca in fata. Imi spune si ce merge cel mai bine la cafea: Clayderman. Se intoarce la pianul lui. De fapt, la pianina. Mai raman cateva clipe prin preajma si-l urmaresc cum se apleaca, zambind, asupra hartiilor cu portative. Se cufunda in muzica si pare sa nu mai observe ce se petrece "dincolo": niste vlajgani, adolescenti cu fete de nordici, se distreaza teribil strambandu-se si fotografiindu-se langa el. Ceva mai departe, un taran, aruncat parca impotriva vointei lui in lumea sofisticata a targuielilor, il priveste stupefiat. N-ar fi fost mai mirat daca pe locul acela ar fi gasit un inghititor de sabii ori un rinocer alb. Pianistul isi continua, linistit, treaba. Ataca un vals si-si imagineaza, probabil, cum le-ar sta celor doi tineri de la masa cea mai apropiata dansand. Numai ca ei, ca si ceilalti, n-au timp "de pierdut".