Pericolul succesului

Daca nu mi-ar fi teama ca ceea ce voi scrie acum va fi luat drept o gluma deplasata, as spune, mai direct, ca un festival facut de "Niste tarani" dintr-o comuna olteneasca a fost anul acesta, mai mult

Daca nu mi-ar fi teama ca ceea ce voi scrie acum va fi luat drept o gluma deplasata, as spune, mai direct, ca un festival facut de "Niste tarani" dintr-o comuna olteneasca a fost anul acesta, mai mult decat oricand, in randul lumii; a premiat productii ale unor cinematografii cum sunt cele din Turcia sau Iran, aflate la loc de cinste in mari manifestari internationale. Explicatia este una singura: tot mai multi autori de scurtmetraje din categoria eco-etno-folk, din tot mai multe tari, tin sa fie prezenti la un festival specializat, fie el si mic, dar oferind o anume vizibilitate unui gen convocat, de obicei, doar cu prilejuri festive. Succesul Slatioarei poate avea, insa, si efectul unei inflatii. In aceasta a V-a editie au trecut, prin fata juriului, peste 100 de pelicule, ceea ce inseamna cam jumatate din cele oferite la triere. O selectie mai putin generoasa, altfel spus, mai riguroasa, ar aduce mai mult echilibru pachetului de pelicule, tras, uneori, in jos, de balastul prea multor pelicule de reclama turistica. Fereastra spre lume a festivalului a fost suficient de larg deschisa, atata vreme cat am putut vedea filme care ne-au purtat pe pamanturi mai rar batute, Belize, Panama, nu numai pe cele devenite popasuri obisnuite ale aparatelor de filmat. Asa cum aminteam la inceput, un regizor turc, Pinar Okan, ne-a cucerit cu "Fundatura" (Dead End) si tot ceea ce aveam sa vedem, in continuare, sau trecuse, inainte, pe ecran, se supunea, in mod fatal, unei comparatii. A ramas, pana la sfarsit, candidatul numarul unu al Marelui Premiu "Potecasul de bronz", pentru vibratia umana si pertinenta metaforei cinematografice: istoria a ravasit vietile unor etnii - turci, armeni - locuitori ai unei stradute "infundate" si vesnici candidati la drame ce nu par a avea solutie. Iranul, aproape abonat la distinctiile multor festivaluri, a castigat si aici cu intreaga sa selectie (Premiul Centrului National al Cinematografiei) pentru "Chiriasul" si "Insula pacii", adevarate modele a ceea ce inseamna un film ecologic inteligent, care nu confunda emotia cu patetismul. Le-au putut sta, alaturi, pe o scara a valorilor, colegii din Indonezia cu "Fluturi deasupra dealului", "Lumea cea mare" (Premiul III) si realizatoarea postului Pax, Irina Szasz, cu doua frumoase portrete, "Papusareasa" si "Da-mi lancea iubirii", ale unor oameni demni. Mai putine decat in alti ani, studiourile noastre regionale de televiziune au fost reprezentate - bine - de TVR Iasi (Premiul Special al Juriului pentru "Finii de la Sucevita") si TVR Timisoara ("Mascatii", de Lucian Ionica, mentiune). Nici facultatile nu s-au mobilizat in egala masura, dar orice rau este si inspre bine: am putut cunoaste mai multe filme ale studentilor de la "Hyperion" si Universitatea Media. Anul trecut, dupa ce au castigat la Slatioara, s-au impus si in alte competitii, ceea ce le dorim si tinerilor de acum, Catalin Apostol ("Cuibul de cuci" - Premiul Fundatiei Pro), Adrian Pocea ("Vaduva de stepa" - premiul pentru cel mai bun film studentesc).