„Pepiniera” lui Manolescu, după 25 de ani

„Cenaclul de Luni”, un fel de „Junimea” din vremea comunismului, s-a reunit, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la desfiinţare. Poeţii şi prozatorii s-au întâlnit luni seară, în Sala Oglinzilor de la sediul Uniunii Scriitorilor, pentru a rememora vremurile în care ei erau studenţi, iar Manolescu era “domnul profesor”.

Criticul a rămas “domnul profesor” şi acum pentru Mircea Cărtărescu, Radu Călin Cristea, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie sau Ioan Groşan.

Aşa îi zic, respectuos, şi acum, după ce în viaţa lor “au apărut mai multe cărţi, dar şi burţi sau chelii” - cum observa, hâtru, Radu Călin Cristea, la întâlnirea de la Uniunea Scriitorilor.

Cei prezenţi la această manifestare organizată de Muzeul Literaturii au trecut în revistă istoria cenaclului, au ţinut un moment de reculegere pentru cenacliştii care au dispărut între timp (Ion Stratan, Mircea Nedelciu, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun, Radu G. Ţeposu) sau au evocat întâmplări memorabile pe care le-au trăit împreună.

Nicolae Manolescu şi-a amintit cum, la începutul anului 1977, venea la el studentul Radu Călin Cristea să-i propună să fie mentorul unui cenaclu. Se întâmpla pe holurile Facultăţii bucureştene de Filologie.

A acceptat cu greu şi, la sfârşitul discuţiei, au fixat o dată pentru prima întâlnire. Manolescu ar fi vrut vineri, 4 martie, dar până la urmă s-a lăsat convins de Radu Călin Cristea să înceapă joi, pe 3 martie. Prima şedinţă a avut loc într-o sală care a doua zi, la cutremurul din 4 martie 1977, avea să se dărâme complet.

Un spaţiu de refugiu în anii comunismului

“Cenaclul de Luni”, cum s-a numit apoi, a reunit cei mai talentaţi tineri scriitori din anii ’80. Era un loc unde nu a răzbit niciodată politica partidului comunist, iar discuţiile erau inteligente şi libere. Manolescu a remarcat şi calitatea literaturii citite, dar şi pe cea a dezbaterilor ulterioare.

“În aceeaşi măsură în care v-am învăţat ceva, şi eu am învăţat destule de la voi. Poezia optzecistă mi-a schimbat radical viziunea pe care-o aveam faţă de poezie până la ora aceea”, le-a mărturisit criticul celor prezenţi.

Încet-încet, autorităţile au început să-şi dea seama că la “Cenaclul de Luni” se întâmpla ceva care le scăpa de sub control. Mai întâi au fost atacurile lui Corneliu Vadim Tudor, în revista “Săptămâna”, împotriva lui Mircea Cărtărescu, Florin Iaru sau Traian T. Coşovei.

Apoi Nicolae Manolescu a început să fie chemat la tovarăşa Olivia Clătici, responsabilă cu propaganda pe Centrul Universitar Bucureşti.

După cum şi-a amintit criticul, tovarăşa Clătici i-a spus în cele din urmă că nu desfiinţează cenaclul doar dacă el se va înscrie în PCR. Manolescu a refuzat, iar cenaclul a încetat să mai existe. Era anul 1983. A fost momentul în care criticul s-a gândit să înceapă să scrie “Istoria literaturii
române” 

Acest cenaclu a dat principala generaţie pe care-o are literatura română actuală, «generaţia optzeci».

Nicolae Manolescu
critic literar