Oameni care nu mai sunt

Cautarea unei emisiuni care sa te tina pe acelasi post mai mult de un sfert de ceas e un sport solicitant, care toceste si nervii, si telecomanda. Celor care sunt pe cale sa abandoneze le recomandam

Cautarea unei emisiuni care sa te tina pe acelasi post mai mult de un sfert de ceas e un sport solicitant, care toceste si nervii, si telecomanda. Celor care sunt pe cale sa abandoneze le recomandam sa incerce TVR 2 si sa redescopere "Televiziunea, dragostea mea". Din lada de zestre a postului public sunt scoase, la fiecare editie, cateva lucruri de pret pastrate cu grija. Scheciuri in care "aristocratia" scenei noastre ni se arata, din nou, in toata maiestria sa; momente muzicale cu artisti care nu purtau ilegal acest titlu, bucurie autentica pe care prea rar o mai ai astazi, "multumita" grilelor romanesti de programe. Fintesteanu, Cotescu, Herlea, Mihailescu-Braila, Carmen Stanescu, ce-ti mai poti dori de la o ora de stat in fata televizorului? Adaugati Corina Chiriac, Cornel Patrichi, eleganta scenografiei semnate de Doina Levintza si harul lui Alexandru Bocanet si veti intelege de ce nu te mai poti dezlipi de ecran, fie el mic si cu imagine in alb-negru... Singura hiba a acestei emisiuni este prezentarea, care "compenseaza" nefericit lucrurile exceptionale din arhiva. Discursul amfitrionului schioapata, intr-o desavarsita limba de lemn, ramasa, parca, de la oficialii pe care actorii ii fentau, acum trei decenii, recurgand la "soparle". "Televiziunea, dragostea mea" ramane, dincolo de toate, un argument pentru a (re)innoda o idila cu un gen care a atins inclusiv derizoriul. Prin astfel de emisiuni isi recapata televiziunea, pe alocuri, nu doar un public de calitate, ci si o anume demnitate a sa. Pacat ca pentru acest proces de "reabilitare" e nevoie de oameni care nu mai sunt...