Nobel pentru un profet al poporului său

Jaroslav Seifert (1901–1986) primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, fiind primul autor cehoslovac deţinător al prestigioasei distincţii. Autorul a fost recompensat „pentru poezia sa, care oferă o imagine plină de speranţă a spiritului neîmblânzit şi a versatilităţii umane“.

Jaroslav Seifert şi-a petrecut copilăria în Zizkov, o suburbie locuită excusiv de muncitori şi situată în apropierea oraşului Praga, ajutându-l pe tatăl său să ţină pe picioare un mic magazin universal, de pe urma căruia acesta întreţinea familia. Odată terminate cursurile la şcoală, micul Jaroslav îşi petrecea după-amiezile livrând cumpărăturile diferiţilor clienţi praghezi ai magazinului.

Vezi aici câştigătorii Premiului Nobel pentru Literatură

Mediul în care a crescut şi evenimentele politice din apropiata Rusie au influenţat alegerile tânărului. Jaroslav a îmbrăţişat timpuriu idealurile socialiste cu convingere. Astfel că, încă din perioada studiilor liceale, alege să-şi petreacă tot mai mult timp lucrând ca redactor pentru „Rudé Pravo", publicaţia Partidului Comunist cehoslovac.

Curând, abandonează studiile şi începe să-şi împartă timpul exclusiv între jurnalism şi poezie, ceea ce face ca în 1921 să publice primul volum de versuri, intitulat „Oraşul în lacrimi". La fel ca toate scrierile din prima perioadă literară, poemele din acest volum reflectau convingerile sale ideologice şi poziţionarea sa de partea revoluţiei proletare. Dar discursul său avea să prindă nuanţe în anii următori.

Versuri proletare şi excludere din partid

Influenţat de o vizită la Paris întreprinsă în 1923, Jaroslav Seifert fondează un curent literar avangardist, poreclit „Devetsil", ale cărui tendinţe şi acţiuni erau puternic susţinute de către scriitorul francez Guillaume Apollinaire. Următoarele volume de versuri publicate de Seifert se înscriau în aceeaşi linie tematică adoptată în primul. În „Numai dragostea" (1923), poetul îşi exprima speranţa pentru revoluţia proletară.

Volumul „Privighetoarea cântă fals" (1926) a fost publicat după o vizită a poetului în U.R.S.S. Versurile din paginile acestuia atestă o clară influenţă a curentelor dadaist şi suprarealist şi o trimitere aproape directă la stilul poetului rus Vladimir Maiakovski.

Pe parcursul anilor '30, Seifert şi-a continuat activitatea jurnalistică ca redactor-şef al publicaţiei culturale „Nova Scena". În aceeaşi perioadă, poetul adoptă o atitudine din ce în ce mai critică la adresa socialismului, ceea ce face ca, în 1929, să fie eliminat din Partidul Comunist şi din mişcarea literară „Devetsil", pe care o fondase.

Din nou poetul poporului

„Poemul argilei" (1933) a marcat o schimbare în stilul lui Seifert. În acest volum, ca şi în următorul, „Mâinile lui Venus" (1936), interesul poetului se mută asupra iubirii. Pentru surse de inspiraţie, poetul se întoarce către tradiţia literară cehă. În 1938, apărea volumul „Îmbrăcată în lumină", din care poezia cu acelaşi nume avea să devină unul dintre cele mai celebre poeme ale sale.

În timpul ocupaţiei naziste, Seifert a continuat să scrie versuri care să exprime suferinţa poporului său. Cu „Evantaiul Bozenei Nemcova" (1940), ce conţinea un protest împotriva ocupaţiei naziste, poetul intră din nou în graţiile Partidului Comunist. După 1945, anul în care Seifert publica „Casca plină de pământ", în care autorul celebra revolta pragheză din acelaşi an, Seifert devine o voce reprezentativă a poporului său, a încercărilor şi a speranţelor acestuia, astfel că, în 1966, primeşte distincţia de Poet al Naţiunii.

Vocea opoziţiei

Pentru o perioadă, după instalarea regimului comunist de factură sovietivă în Cehoslovacia, Seifert s-a îndepărtat treptat de cercurile politice şi de temele ideologice şi a publicat, printre altele, cărţi pentru copii. În 1969, este numit preşedintele Uniunii Scriitorului, dar demisionează din post un an mai târziu.

Deja la începutul anilor '70, opoziţia poetului faţă de regim devenise transparentă, iar multe dintre lucrările scrise după această perioadă circulau pe sub mână sau trebuiau scoase din ţară pentru a putea fi publicate. Volumul „Columna ciumei" (1977) a văzut lumina tiparului în străinătate, în Cehoslovacia întâlnind opoziţia reprezentaţilor puterii. Poemul ilustra destinul ţării sale şi atenţiona asupra pericolelor neo-stalinismului.

În 1981, poetul a publicat în afara ţării un volum de memorii, intitulat „Toate frumuseţile lumii", cu care a intrat în atenţia publicului internaţional şi care a cântărit foarte mult în acordarea Premiul Nobel. A murit la doi ani după ce a primit prestigiosul premiu, în 1986, la vârsta de 85 de ani.

Activism politic

În 1977, în ciuda convingerilor sale de stânga, dar datorită opoziţiei ferme faţă de tendinţele de bolşevizare din interiorul Partidului Comunist cehoslovac, Jaroslav Seifert a semnat, alături de Vaclav Havel, Carta '77, un document ce contensta legimititatea regimului comunist de la Praga.

Un manşon cu violete

„Apariţia mea pe gheaţă n-a fost glorioasă. Nici nu mi-am pus bine patinele pe picioare şi gata, zăceam grămadă. Am încercat în chip şi fel. Am încercat să mă ţin de balustradă, dar degeaba, picioarele îmi alunecau de fiecare dată şi eu cădeam mereu, o dată şi încă o dată.

[...] Descumpănirea mea neputincioasă era urmărită pe marginea patinoarului de o doamnă fină şi fermecătoare. Era de bună seamă o mămică al cărei băieţel, cam de-o vârstă cu mine, gonea zburdalnic pe oglinda patinoarului. Când a ajuns la mămica lui, frumoasa doamnă a pescuit din adâncul manşonului ei împodobit cu un buchet uriaş de violete o pralină şi a băgat-o în guriţa băiatului.

Pesemne de bucuria reuşitei sale pe gheaţă. Mă împleticeam cu sfială prin preajma ei şi, de fiecare dată când mă apropiam de ea, cădeam şi măturam zăpada ca să ajung pe burtă la picioarele ei. Era aproape ruşinos ce mi se întâmpla. Când am păţit-o pentru a cincea oară, i s-a făcut, probabil, milă de mine. M-a ajutat să mă pun pe picioare. Pe urmă a păşit pe gheaţă şi, apucându-mă de subsuoară cu o mână forte, m-a tras după ea pe oglinda de gheaţă.

M-am ruşinat, ce-i drept, un pic, dar doamna s-a arătat atât de amabilă şi mi-a vorbit atât de frumos, încât m-am supus cu plăcere mâinii sale binevoitoare. Superba doamnă mă ţinea cu străşnicie şi, astfel, ori de câte ori cădeam, cădeam cu faţa peste acel uriaş buchet de violete de pe manşonul ei încântător."

(Fragment din „Toate frumuseţile lumii" - traducere în română de Jean Grosu)