Nobel pentru un poet antifascist

Juriul Academiei Suedeze a decis ca Nobelul pentru Literatură să-i fie acordat lui Eugenio Montale. Poetul italian a primit premiul „pentru poezia lui distinctă, de o mare sensibilitate artistică în interpretarea valorilor umane, sub semnul unei concepţii de viaţă dincolo de iluzii“.

Când a fost recompensat cu Premiul Nobel, poetul era deja celebru în Italia, fiind considerat cel mai important poet în viaţă şi întruchipare a culturii liberale. Deşi deloc bogată din punctul de vedere al cantităţii, opera lui i-a adus statutul de „adevărat maestru" al literaturii italiene din secolul XX.

Mai citiţi şi:

Laureatul Nobel, Liu Xiaobo, 11 ani de închisoare în China

VIDEO Nobel pentru australianul renegat

Primul episod biografic care avea să se reflecte în versuri a fost, desigur, copilăria micuţului născut la sfârşit de secol, în 1896, la Genova. Priveliştile din ţinutul Genova-Monterosso aveau să-şi găsească un loc trainic în poeziile de mai târziu.

Înainte de a se apuca de literatură, tânărul cu sănătate precară a descoperit muzica şi s-a îndreptat iniţial spre o carieră în acest domeniu. A studiat muzicologia şi muzica de teatru în oraşul natal. Dar izbucnirea Primului Război Mondial şi moartea baritonului Ernesto Sivori, care-i era profesor, l-au îndreptat spre alt drum.

Traseul unui spirit profund

În 1917, a fost chemat în rândurile armatei, ca ofiţer de infanterie. Iar apropierea de literatură a avut loc puţin mai târziu, după război, când tânărul Eugenio Montale a intrat în cercul de artişti de la Cafeneaua Diana din Genova şi, în acelaşi timp, frecventa grupul torinez condus de Piero Golbetti, care practica rezistenţa faţă de fascism, prin cultură.

În acest context, a publicat „Oase de sepie", volumul de debut, care avea să rămână reprezentativ pentru poezia lui. În aceeaşi perioadă, tânărul poet, care-şi câştiga existenţa scriind cronici muzicale, a semnat manifestul antifascist al lui Benedetto Croce.

Iniţial, cariera lui Eugenio Montale a luat avânt destul de repede. În 1926 l-a cunoscut pe poetul american Ezra Pound. Şi-a îndreptat atenţia şi spre bogata poezie din literatura anglo-americană, care avea să-i influenţeze stilul.

Numai că prezentul frământat a făcut ca până la publicarea celui de-al doilea volum să treacă mulţi ani. În 1928, poetul s-a mutat la Florenţa, unde a obţinut un post la o editură. Un an mai târziu, a fost numit director al Cabinetului Ştiinţifico-Literar Vieusseux, funcţie din care a fost demis zece ani mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Fascist.

Pe-atunci, Eugenio Montale era „sufletul" vieţii artistice din Florenţa. Cafeneaua „Jachetele roşii", loc de întâlnire pentru adepţii ermetismului, a rămas un spaţiu simbolic în cultura italiană. Aici venea încă tânărul poet, împreună cu scriitorii italieni în vogă (Vittorini, Gadda).

În sfârşit, în anul 1939, şi-a publicat „Ocaziile", al doilea volum de poezie, care demonstra abilităţi deosebite de scriitură, propunând o serie inedită de „motete", compoziţii scurte realizate după „motet", formă muzicală din secolul al XIII-lea. În 1943 i-a apărut un alt volum, „Finistere", dus clandestin în Elveţia. În poezia lui, elementele din realitatea imediată aveau un puternic suport metafizic, iar formula folosită se dovedea puternic originală, inovatoare, mai presus de curentele literare cunoscute.

Potrivit criticului literar Edgar Papu, versurile lui Eugenio Montale vădesc „o sensibilitate profundă, originală, purtătoare de sensuri şi semnificaţii uneori abisale, găsindu-şi expresia într-o formă curată, netedă, lapidară şi totuşi infinit modulată în toate tonurile şi în toate nuanţele pe care le suportă vasta fonică şi imagistică a limbii italiene".

După încheierea războiului, poetul s-a înscris în Partidul de Acţiune din dorinţa de a milita pentru o Italie liberală. Dar ciocnirea postbelică dintre stânga stalinistă şi clericalism avea să-i provoace încă o dezamăgire.

O conştiinţă a epocii

Principala schimbare din viaţa lui Eugenio Montale a avut loc în 1948, când s-a stabilit la Milano şi a început să scrie cronici muzicale, cronici de carte, povestiri scurte şi reportaje din călătoriile întreprinse în diverse ţări, pentru „Corriere della Sera" şi „Corriere d'Informazione". Au urmat, de-a lungul anilor, alte volume de poeme şi reflecţii, primite cu entuziasm de criticii literari. „Vijelia şi altele", carte publicată în 1956, cuprindea poeme ce reflectau anii războiului şi traumele unei epoci zbuciumate.

În deceniul '50-‘60 era considerat cel mai mare poet italian în viaţă, câştigător a numeroase premii şi titluri. În 1967 a devenit senator pe viaţă, iar în 1975 a câştigat Premiul Nobel. S-a stins la Milano, în 1981. A rămas în istoria literaturii ca o voce importantă din poezia modernă, atentă la chipul suferind al realităţii, conştientă de efectele răului absurd, materializate în cele două conflagraţii mondiale.

Forţa artei

În discursul rostit la decer-narea Premiului Nobel, Eugenio Montale şi-a expri-mat încrederea în forţa artei, susţinând că nicio conflagra-ţie mondială nu va putea şterge de pe faţa pământului poezia, şi ea mărturie a atrocităţilor de care este capabil spiritul uman.

„Arsenio" (fragment)

„Vârtejurile ridică în morişcă/ pe acoperişuri pulberea, şi-n pieţele/ pustii, unde caii cu glugă/ adulmecă pământul, opriţi în faţa/ geamurilor lucitoare ale hotelurilor./ Pe stradă în faţa mării, cobori/ în această zi,/ când ploioasă, când aprinsă,/ în care par zvâcniri să răscolească/ orele prea egale, strânse în ţesături,/ refrenele castanietelor./ E un semn al unei alte orbite: urmează-l./ Coboară la orizontul având deasupra/ o trâmbă de plumb, înaltă pe hăuri/ mai vagaboande ca ea, nimb sărat/ în ocoluri, suflat către nori/ de elementul rebel: fă ca pasul/ să-ţi scârţâie pe prundiş, împiedicându-te/ într-o încâlceală de alge: în acel moment/ mult aşteptat, te salvezi poate/ spre sfârşitul călătoriei, verigă/ a unui lanţ, fixă înaintare, ah, prea cunoscut,/ delir al imobilităţii, Arsenio.

Ascultă printre palmieri ţâşnirea/ violinelor, stinsă când se rostogoleşte/ tunetul ca un freamăt/ de tablă izbită; dulce e furtuna/ când răsare albă steaua Caniculei/ pe cerul albastru şi îndelungată/ pare seara vecină! Dacă fulgerul/ o taie, împrăştie un arbore de preţ/ în lumina care înroşeşte; şi timpanul/ ţigănesc e un bubuit în tăcere." (fragment din poezia „Arsenio" de Eugenio Montale, în traducerea lui Dragoş Vrânceanu)

Creatorul „Lolitei"

Nabokov a revitalizat literatura modernă Foto: Guliver / Getty

Scriitor american de origine rusă, Vladimir Nabokov (1899-1977) este unul dintre cei mai importanţi romancieri ai secolului XX, deşi nu a câştigat niciodată prestigioasa distincţie acordată de Academia Suedeză.

În 1975, când Nobelul îi revenea poetului italian Eugenio Montale, juriul ignora opera de proporţii a unor prozatori ca Graham Greene şi Vladimir Nabokov, amândoi bucurându-se de notorietate internaţională. Acesta din urmă era un aristocrat rus care emigrase în timpul Revoluţiei bolşevice, împreună cu familia, mai întâi în Europa, pentru a se stabili în cele din urmă în America.

Vladimir Nabokov, admirat de scriitori şi de cititori deopotrivă, a predat literatura rusă la cele mai mari universităţi de peste Ocean şi a avut o carieră strălucită de romancier, publicând constant fie proză scurtă, fie romane, atât în rusă, cât şi în engleză.
Nimfeta ca obsesie

A rămas în literatura secolului XX mai ales cu celebrul roman „Lolita" (1955), în care se desfăşoară complicata poveste a unei obsesii sexuale: cea a lui Humbert Humbert, naratorul-personaj care face o pasiune pentru o adolescentă de 12 ani, Dolores Haze. Cartea a fost publicată întâi la Paris şi, trei ani mai târziu, în Statele Unite, unde a iscat un scandal de proporţii.

Coborând în adâncurile psihologiei abisale, romancierul a etalat toată gama de instrumente ale scriiturii puternice. A propus o formulă novatoare pentru a pune sub lupă dragostea, sexualitatea, instinctul, simţurile şi raţiunea. A introdus în literatură „nimfeta", termen generic care denumeşte copila/ adolescenta precoce din punct de vedere sexual. Povestea a fost ecranizată cu succes de Stanley Kubrick, în 1962, şi de Adrian Lyne, în 1997, iar „Lolita" este unul dintre cele mai citite romane ale secolului XX.

Asemenea unor bijuterii, romanele lui Nabokov, pasionat entomolog (a descoperit o specie de fluture care îi poartă numele: „Lycaeides melissa samuelis Nabokov"), sunt opera unui meşteşugar care şlefuieşte răbdător o piatră preţioasă, ce rezistă la proba timpului şi, mai mult, devine mai valoroasă pe măsură ce trec anii.

Nabokov a scris multe romane şi zeci de povestiri. Cele mai cunoscute, traduse în lumea întreagă, sunt „Glorie" (1932), „Invitaţie la eşafod" (1938), „Lolita" (1955), „Ada sau ardoarea" (1969) şi volumul autobiografic „Vorbeşte, memorie".