Adevarul.ro

Mihail Alexandrovici Şolohov (1905-1984) a fost al doilea scriitor rus care a acceptat Premiul Nobel pentru Literatură. Scriitorul a primit distincţia Academiei Suedeze „pentru forţa artistică şi integritatea cu care a dat expresie, în epica Donului, unei etape istorice din viaţa poporului rus".

Şolohov se naşte la 11 mai 1905, în cătunul Krujilin din regiunea Donului, ţinut populat de cazaci de care va rămâne profund ataşat întreaga viaţă şi pe care îl va înfăţisa în multe dintre scrierile sale, în special în cele care i-au adus Premiul Nobel.

Familia lui Mihail Alexandrovici era de origine modestă. Tatăl, Alexander Mihailovici, nu urmase o profesie anume, lucrând câteodată ca fermier, negustor de animale sau morar. Mama, Anastasia Danilovna Cernikova, de origine ucraineană, provenea dintr-o familie de ţărani.

Anastasia a învăţat să scrie şi să citească târziu, atunci când a simţit nevoia să înceapă o corespondenţă cu fiul ei. Mihail Alexandrovici a rămas ataşat de originile sale modeste, ulterior dedicându-se unei opere care a urmărit îndeaproape prefacerile suferite de această pătură socială la începutul secolului XX.

Şolohov urmează şcoala parohială şi gimnaziul în Kargin, Moscova şi Boguchar. În 1918, la numai 13 ani, se alătură armatei revoluţionare în războiului civil din Rusia. Începe să scrie la 17 ani. Publică imediat, în 1923, foiletonul „Ispâtanie" („Încercarea").

De la docher la romancier

Şolohov trăieşte la Moscova între anii 1922 şi 1924, unde intenţiona să lucreze ca jurnalist. Din păcate, este nevoit să îndeplinească diferite munci pentru a se întreţine, printre care zidar, docher sau contabil.

Totuşi, participă intermitent la cenacluri literare şi publică ocazional. Primul articol semnat de Şolohov este un material satiric intitulat „Testul", apărut la 19 octombrie 1923, iar prima povestire -„Rodinka" („Aluniţa") - apare în decembrie 1924.

Din 1924, se mută înapoi în Veshenskaia, unde se dedică exclusiv scrisului. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Maria Petrovna Gromoslavskaia, cu care va avea două fiice şi doi fii. În mediul familial şi liniştit din Veshenskaia, scrierile nu întârzie să apară. Până în 1926, redactează o serie de povestiri publicate sub titlul „Donskie raaskazî"(„Povestiri de pe Don").

Tema principală a povestirilor, inspirate de propriile experienţe ale scriitorului, este schimbarea provocată de Primul Război Mondial în regiunea sa natală.

În acelaşi an, Şolohov începe redactarea romanului „Donul liniştit", pe care îl va termina abia în 1940 şi care a fost principala operă ce i-a adus Nobelul literar. Cartea a devenit cea mai citită piesă de ficţiune sovietică, plasând în centrul subiectului său destinul cazacilor din regiunea Donului înaintea şi după izbucnirea războiului civil din Rusia.

Apreciat ca fiind un exemplu puternic de realism socialist, romanul analizează cu minuţiozitate o serie de destine umane prinse în mrejele prefacerilor şi ale tensiunilor din Rusia începutului de secol XX.

Şolohov prelucrează moştenirea culturală a unor scriitori precum Tolstoi sau Gogol, la care adaugă noua viziune introdusă în literatura rusă de către Maxim Gorki.

Un continuator al realismului

În următorii 28 de ani, Şolohov lucrează la romanul „Podniataia ţelina" („Pământ desţelenit"), apărut în două părţi, prima în 1932, cea de-a doua în 1960. Romanul tratează problema colectivizării din regiunea Donului. În paralel, Şolohov scrie o serie de povestiri scurte: „Odin iazîc" („O limbă", 1927), „Nauka nenavisti" („Ştiinţa urii", 1942) sau „Sudba celoveka" („Soarta unui om", 1956), aceasta din urmă fiind ecranizată şi devenind un film rusesc foarte popular.

Opera completa a lui Şolohov a fost reunită în opt volume, editate între anii 1956 şi 1960.

În discursul de acceptare a Premiului Nobel, Şolohov a mărturisit că distincţia îl onorează datorită faptului că demonstrează aprecierea dublă a Academiei, atât pentru el, ca reprezentant al literaturii ruse, cât şi pentru roman, ca gen artistic.

Romanul reprezintă, a mărturisit scriitorul, „genul care oferă cadrul pentru cea mai profundă incursiune în existenţa colosală ce ne înconjoară". Nu în ultimul rând, autorul şi-a exprimat credinţa în resursele realismului literar, ca „purtător al conceptului de regenerare a existenţei şi a reformării acesteia în scopul bunăstării umanităţii".

Poziţia politică

Şolohov a fost întotdeauna un ferm susţinător al comunismului. S-a alăturat Partidului Comunist Rus în anul 1932, iar în 1937 a fost ales în Sovietul Suprem al URSS. În 1959, l-a însoţit pe premierul Nikita Hruşciov într-o călătorie în Europa şi în Statele Unite.

A devenit membru în comitetul central al Partidului Comunist în 1961 şi membru al Academiei de Ştiinţe în 1939. Pe parcursul anilor '30, Şolohov i-a adresat mai multe scrisori lui Stalin în care deplângea condiţiile înfiorătoare de viaţă din colhozurile şi sovhozurile din regiunea Donului, cerând asistenţă pentru fermieri.

Scriitorul a fost medaliat de două ori ca erou al clasei muncitoare socialiste (titlu onorific de importanţă majoră, acordat pentru merite excepţionale în domeniul economic sau cultural) şi a devenit ulterior vicepreşedinte al Asociaţiei scriitorilor sovietici.

Donul liniştit (fragment)

„Axinia muri în braţele lui Grigori, puţin înainte de revărsatul zorilor. Nicio clipă nu îşi mai reveni în fire. O sărută pe buzele reci şi sărate de sânge, o puse încetişor pe iarbă şi se sculă în picioare.

O putere necunoscută îl izbi parcă în piept şi el se dădu îndărăt, căzu pe spate, dar sări îndată în picioare speriat, şi căzu din nou, izbindu-se dureros cu capul fără şapcă de o piatră.

După un timp, fără să se scoale din genunchi, îşi scoase sabia şi începu să sape mormântul. Pământul era umed şi se săpa lesne. Grigori era foarte grăbit, dar îl sugruma un spasm şi-şi rupse cămaşa la gât ca să poată răsufla mai uşor.

Răcoarea ceasurilor de noapte, care se duceau, îi mângâia pieptul ud de sudoare şi astfel înfricoşata lui muncă i-a fost mai înlesnită. Scotea pământul cu mâinile şi cu şapca, fără nicio clipă de răgaz, dar mult timp trecu până când izbuti să sape o groapă adâncă până la brâu.

Îşi îngropă pe Axinia la lumina vie a dimineţii. Punând-o în mormânt, îi aşeză în cruce mâinile arămii acum înălbite de moarte, îi acoperi chipul cu broboada, pentru ca pământul să nu-i intre în ochii pe jumătate deschişi, privind nemişcaţi cerul şi începând să se tulbure. Îşi luă rămas-bun de la ea, adând încredinţat că nu se desparte de dânsa pentru multă vreme." (traducere de Cezar Petrescu şi Andrei Ivanovschi).

Colecţie de premii

Şolohov nu a fost premiat doar de Academia Suedeză. A fost un exemplu fericit de scriitor foarte apreciat atât în străinătate, cât şi în ţara sa. A primit, din partea Uniunii Sovietice, Premiul Stalin pentru romanul „Donul liniştit" şi Premiul Lenin pentru „Pământ desţelenit".

Realismul magic al unui scriitor argentinian

Adolfo Bioy Casares (1914-1999) este cunoscut deopotrivă pentru realismul magic absolut particular pe care l-a introdus în scrierile sale, cât şi pentru prietenia şi colaborarea strânsă cu scriitorul Jorge Luis Borges.

Se naşte la 15 septembrie 1914, la Buenos Aires, într-o familie înstărită de moşieri.

Scrie prima povestire scurtă, „Iris y Margareta" („Iris şi Margareta"), la numai 11 ani. Studiază dreptul şi filosofia, dar îşi schimbă complet destinul atunci când îl întâlneşte pe Borges, în 1932. Cei doi au s-au cunoscut prin mijlocirea scriitoarei Victoria Ocampo, cu sora căreia Adolfo se va căsători în 1940. Întâlnirea cu Borges îl va determina pe Casares să se dedice exclusiv literaturii.

Adoptă stilul realismului magic şi scrie romane şi colecţii de povestiri scurte pe cont propriu, şi eseuri, nuvele şi scenarii de film împreună cu Borges. Dintre acestea din urmă: „Un modelo para la muerte" (1946, „Un model în moarte"), „Crónicas de Bustos Domecq" (1967, „Cronica lui Bustos Domecq"), „Dos fantasías memorables" (1946, „Fantezii memorabile") şi scenariul „Les Autres" (1974, „Ceilalţi"), pentru filmul realizat de Hugo Santiago.

Casares a primit numeroase premii de-a lungul vieţii, printre care Gran Premio de Honor (din partea Asociaţiei argentiniene a scriitorilor, în 1975), Légion d'honneur (Franţa, în 1981), titlul de cetăţean ilustru al oraşului Buenos Aires, în 1986, şi premiul Miguel de Cervantes (1991).

Fantasmagorii lucide

Cel mai cunoscut roman al lui Casares este „La invencion de Morel" („Invenţia lui Morel", 1940). Intriga se centrează asupra poveştii unui om care, încercând să fugă de justiţie, ajunge pe o insulă despre care se spune că este infestată cu o epidemie fatală misterioasă.

Încercând să înţeleagă de ce totul pare că se repetă, personajul îşi dă seama că toţi oamenii de pe insulă sunt de fapt imagini generate tridimensional cu ajutorul unei maşinării inventate de Morel. Autorul amestecă realism magic şi science fiction pentru a crea o poveste absolut surprinzătoare. În prologul cărţii, scris de Borges, se afirma că romanul este o „lucrare de imaginaţie raţionată".