Nobel pentru profunzimea literaturii nipone

Yasunari Kawabata (1899-1972) a fost primul scriitor japonez şi al treilea asiatic care a primit Premiul pentru Literatură. Scriitorul a fost recompensat „pentru măiestria narativă cu care înfăţişează esenţa gândirii japoneze“.literatura,

Yasunari Kawabata s-a născut în 1899, în Osaka. Pentru că a rămas orfan foarte devreme, tatăl - un medic ilustru - şi mama murind pe când fiul lor avea doar 4 ani, micul Yasunari a plecat să locuiască cu bunicii din partea mamei. Şi-a pierdut în adolescenţă aproape toate rudele apropiate.

În romanele de mai târziu, a descris amănunţit suferinţele bunicului său pe moarte, de care a fost marcat profund, dispariţia sa lăsându-l absolut singur. Adolescent încă, Kawabata a fost ispitit să devină pictor, dar chemarea pentru literatură s-a dovedit a fi mai puternică.

La 18 ani s-a mutat la Tokyo, unde s-a înscris la Universitatea Imperială, Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura engleză, mutându-se apoi la secţia de literatură japoneză, pe care a absolvit-o în 1924.

În timpul studenţiei a atras atenţia scriitorilor şi editorilor din oraş prin câteva povestiri scurte pe care le-a publicat în revista literară „Bungei Shunju", pe care, de altfel, a cofondat-o împreună cu un grup de tineri jurnalişti.

Publicaţia, de orientare modernistă, se opunea naturalismului tradiţionalist, urmând direcţiile stabilite de mişcările europene contemporane - Dada, expresionism, cubism. Fondatorii publicaţiei foloseau conceptul de „shinkankakuha" pentru a descrie filosofia lor, termenul fiind tradus prin „neo-impresionism", dar desemnând de fapt o nouă percepţie asupra modului de a concepe literatura.

Kawabata a obţinut recunoaşterea literară odată cu „Izu no Odoriko" (Dansatoarea din Izu, 1926), o povestire scurtă, publicată în revista „Bungeijidar", despre un student melancolic care, pe parcursul unei călătorii în Peninsula Izu, întâlneşte o tânără dansatoare, eveniment ce îi schimbă radical viaţa.

Intrarea în scena literară

La începutul anilor '20, Kawabata se mutase într-un cartier sărac al oraşului Tokyo, numit Asakusa, care i-a furnizat material pentru multe dintre scrierile sale. În „Asakusa Kurenaidan" („Banda roşie din Asakusa"), publicat sub formă de foileton între 1929 şi 1930, Kawabata explorează vieţile prostituatelor şi ale altor membri ai lumii interlope din acest cartier.

În 1934, scriitorul a părăsit Asakusa şi s-a mutat în oraşul Kamakura. În timpul Primului Război Mondial şi în anii imediat următori a luat parte la o viaţă socială foarte activă în mijlocul scriitorilor şi artiştilor din oraş. În această perioadă a publicat unul dintre cele mai faimoase romane ale sale, „Yukiguni" („Ţara zăpezilor", 1936).

Romanul relatează idila dintre un tânăr din Tokyo şi o gheişă provincială, desfăşurată într-o staţiune balneară, undeva în regiunea montanieră de nord a Japoniei. Romanul a fost considerat o capodoperă şi l-a consacrat pe Kawabata pe plan internaţional. După cel de-al Doilea Război Mondial, succesul lui Kawabata a fost confirmat de publicarea romanelor „Nemureru Bijo" („Casa frumuseţilor adormite", 1961), „Koto" („Kyoto", 1962) şi „Utsukushisa to Kanashimi to" („Frumuseţe şi tristeţe", 1964). Pe măsura scurgerii anilor de după război, scriitorul s-a îndepărtat de viaţa mondenă, devenind din ce în ce mai retras.

Împliniri şi decepţii târzii

Romanul cel mai preţuit de scriitor a fost „Meijin" („Maestrul de Go", 1951), o relatare pe jumatate fictivă a unui meci foarte important de go, ultimul din cariera marelui maestru Shusai.

În 1953, Kawabata a fost numit membru al Academiei Japoneze de Artă şi preşedinte al filialei japoneze a asociaţiei internaţionale a scriitorilor, P.E.N. În 1968 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură. În 1972 s-a sinucis, lăsând în urma sa o sumă de îndoieli şi nelămuriri cu privire la motivul acestui gest.

Printre cauzele bănuite au fost sănătatea şubredă (fusese diagnosticat cu boala Parkinson), o iubire ilicită şi tristeţea provocată de sinuciderea, cu doi ani înainte, a prietenului său, scriitorul Yukio Mishima.

Iubiri tarate

Două romane majore din perioada adultă a scriitorului sunt „Sembazuru" („Stol de păsări albe", 1949-1951) şi „Yama no Oto" („Vuietul muntelui", 1949-1954). Primul gravitează în jurul unei ceremonii a ceaiului şi explorează tema iubirii fără speranţă. Protagonistul, Kikuji, se simte atras de Chicako, amanta tatălui său decedat, şi, după moartea acesteia, de fiica ei, care îl refuză. Incestul, iubirea imposibilă şi moartea iminentă sunt teme reluate şi în „Vuietul muntelui", în care protagonistul, un bătrân blazat, se îndrăgosteşte de nora sa.

Stol de păsări albe (fragment)

„Kikuji făcuse câţiva paşi în incinta templului Enkakuji, din Kamakura, dar şovăia încă. Să intre sau să nu intre în această ceremonie a ceaiului? Şi apoi, n-o să ajungă prea târziu? Cu toate că domnişoara Kurimoto Chikako, profesoară în arta ceaiului, nu uita niciodată să-l invite atunci când îşi organiza reuniunile care se ţineau în pavilionul din grădina templului, el nu se dusese totuşi la niciuna dintre ele de când îi murise tatăl.

Aceste invitaţii nefiind, în ochii lui, decât simple gesturi de politeţe în memoria răposatului său părinte, nu le dădea nicio atenţie. Pentru invitaţia de astăzi, gazda insistase în mod special, adăugând câteva cuvinte scrise de mâna ei: ţinea foarte mult să-i prezinte o tânără fată, una din elevele sale. Citind aceste cuvinte, Kikuji îşi reaminti de petele acelea urâte pe care le văzuse pe sânul lui Chikako.

Nu avea mai mult de opt sau nouă ani pe atunci: venise împreună cu tatăl său, tocmai când dânsa, în camera sa, cu sânul dezvelit, tăia, cu o forfecuţă subţire, firele dese de păr ce creşteau pe acele pete."

Un stilist al literaturii japoneze

Se spune că sinuciderea scriitorului Yukio Mishima (1925-1970) l-a urmărit obsesiv pe Yasunari Kawabata, un prieten foarte apropiat al acestuia, evenimentul fiind cercetat ca posibil motiv pentru sinuciderea laureatului Premiului Nobel.

Mishima şi-a luat viaţa aplicându-şi „seppuku" (ritual de asemenea cunoscut sub denumirea de „harakiri"). Există numeroase speculaţii cu privire la motivul acestei morţi. Mishima era un scriitor consacrat al literaturii japoneze. În ziua sinuciderii terminase de completat ultimele rânduri la tetralogia „Marea fertilităţii".

Publicase, în total, 40 de romane, 18 piese de teatru, 20 de culegeri de povestiri scurte şi un scenariu de film. Jucase, de asemenea, în filme şi făcuse regie de teatru. Devenise un fel de legendă vie a culturii japoneze atât prin abundenţa scrierilor, cât şi prin excentricitatea comportamentului.

Mărcile unui succes progresiv

Crescut într-o familie ce descindea dintr-o veche şi aleasă familie de samurai, Mishima a manifestat o pasiune
specială pentru reiterarea tradiţiilor de castă nipone, care se resimte profund în scrierile sale.

Primul mare succes a fost câştigat cu romanul „Confesiunea unei măşti", publicat în 1949, un roman confesiv, aşa cum indică chiar titlul, în care naratorul, copilul şi adolescentul Tenkatsu pare să fie atras de brutalitatea unor imagini furate din marchizul de Sade.

Succesul acestui roman se repetă un an mai târziu cu „Sete de dragoste" (1950), în care autorul abandonează stilul naraţiunii cu valoare autobiografică şi plonjează în plină ficţiune. Naratorul e de data aceasta o Madame Bovary în cheie japoneză.

În 1956 a apărut „Pavilionul de aur", roman considerat de critică drept capodopera scriitorului. Tetralogia „Marea fertilităţii", după completarea căreia scriitorul a pus punct vieţii, se axează pe motivul metempshiozei şi urmăreşte reîncarnarea personajului principal.;

Ambasador al culturii japoneze

Ca preşedinte al filialei japoneze a asociaţiei internaţionale a scriitorilor, P.E.N., între anii 1948 şi 1965, Kawabata a fost promotorul traducerii operelor majore ale literaturii japoneze în limbile occidentale.