VIDEO Nobel pentru maestrul absurdului

Samuel Beckett (1906-1989) primeşte Nobelul literar la 20 de ani după ce publicase piesa care a definit conceptul de „teatru absurd“. Autorul a fost recompensat „pentru scrisul său, care – în forme noi, atât în roman, cât şi în teatru – îşi capătă elevaţia în însăşi starea de indigenţă a omului modern”

Întrebat de ce majoritatea scrierilor sale sunt în limba franceză, Samuel Beckett răspundea: „Pentru că în franceză e mai uşor să scrii fără stil". Dincolo de umorul şi autoironia din spatele replicii se află, de fapt, o trăsătură fundamentală a operei sale.

Privat de orice estetism sau manierism sterp, limbajul său atinge, prin esenţializare, o concizie maximă, câştigând o expresivitate frustă, întotdeauna surprinzătoare.

Samuel Barclay Beckett vine pe lume într-o suburbie a oraşului Dublin, Irlanda. Mai târziu avea să afirme că preferă „Franţa pe timp de război Irlandei la vreme de pace", drept pentru care avea să îşi petreacă o mare parte a vieţii la Paris. Casa în care a copilărit Samuel avea grădină şi teren de tenis. Aceasta, împreună cu ţinutul rural dn vecinătate, hipodromul Leopardstown şi gara Foxrock, apar constant în proza şi dramaturgia scriitorului de mai târziu.

Samuel urmează cursuri la Portora Royal School şi mai târziu la Trinity College, la fel ca şi Oscar Wilde. Îşi ia licenţa în arte după care, în 1927, pleacă, pentru prima dată, în Franţa.

De la Joyce la prima povestire

În timp ce predă un curs de engleză la École Normale Supérieure din Paris, îl întâlneşte pe compatriotul său, James Joyce, a cărui prietenie şi colaborare îi va influenţa prima etapă a carierei literare.

Beckett îl ajută la redactarea romanului „Finnegan's Wake" şi publică un eseu critic intitulat „Dante...Bruno. Vico..Joyce", în care apără valoarea stilului lui Joyce. În această perioadă, Beckett tipăreşte prima sa povestire scurtă, intitulată „Assumption" („Presupunere") şi prima poezie - „Whoroscope" („Curvoscop").

Stilul autorului, în scrierile din prima etapă a operei, ce se extinde până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, este mai obscur şi mai dificil decât cel ulterior. Multiplele referiri literare şi etalarea erudiţiei sunt, probabil, explicabile prin influenţa exercitată de acelaşi Joyce, influenţă de care, a mărturisit Beckett mai târziu, a încercat să se îndepărteze.

Volumul de povestiri scurte publicat în 1933 - „More pricks than kicks" („Mai multe înţepături decât lovituri)", primul volum de poezii - „Echo's Bones and other precipitates" („Oasele ecoului şi alte precipitate",1935) şi primul roman - „Murphy" (1938) se încadrează în acest stil. Se întrevăd însă elemente recurente ale întregii creaţii ale lui Beckett - nuanţele pesimiste, umorul negru, explorarea nebuniei.

Război şi rafinare a stilului

În timpul ocupaţiei naziste, Beckett se alătură Rezistenţei şi, datorită eforturilor depuse, este recompensat de guvernul francez cu Croix de guerre şi Médaille de la Resistance.

În anii de după război, scrie cele mai reprezentative piese de teatru ale sale - „En attendant Godot" („Aşteptându-l pe Godot",1949), „Fin de partie" („Sfârşit de partidă", 1937), „Krapp's Last Tape" („Ultima bandă a lui Krapp", 1958) şi „Happy Days" („Zile fericite",1960).

Piesele au jucat un rol fundamental în construcţia conceptului de teatru absurd. Odată cu ele, Beckett îşi simplifică stilul, esenţializând limbajul şi adoptă tonuri grave, care îl apropie de existenţialism.

Beckett scrie proză de aceeaşi factură - „Molloy" (1951), „Malone meurt" („Malone moare", 1952) şi „L'innomable" („Nenumitul", 1953). Cu toate că tonul literaturii sale este, în genere, considerat pesimist, Beckett neagă acest lucru. Fraza cu care se încheie „L'innomable" este: „Nu pot continua; voi continua".

Recunoaştere internaţională

La sfârşitul anilor ‘50, Beckett a început să scrie dramaturgie pentru radio („All that fall", 1956; „Words and music", 1961), de asemenea scenarii de film şi televiziune („Eh Joe", 1965; „Ghost Trio", 1965). La fel ca şi în piesele de teatru târzii, stilul autorului devine din ce în ce mai minimalist.

În timpul unei vacanţe în Tunis, Beckett află vestea că este câştigătorul premiului Nobel. Soţia sa, Suzanne, ar fi comentat evenimentul ca fiind o „catastrofă", Beckett fiind o personalitate destul de retrasă în spaţiul privat.

În 1982, scriitorul creează cea mai politică piesă a sa - „Catastrophe" („Catastrofa"), dedicată lui Václav Havel, în care explorează ideea de dictatură.

Bolnav, suferind de o afecţiune respiratorie, Beckett moare în 1989, la câteva luni după stingerea soţiei sale.

Reluarea unei teme timpurii

Ultima scriere a lui Beckett, poezia „What is the word" („Care e cuvântul",1988), explorează imposibilitatea exprimării prin cuvinte. Incapacitatea vorbirii de a traduce sentimentele umane fusese una dintre primele teme abordate de autor, la începutul carierei sale literare.

Aşteptându-l pe Godot (fragment)

Orizontul comun al disperării spre care privesc personajele lui Beckett se contopeşte cu căutarea căilor de depăşire a acestuia, într-o lume incomprehensibilă.

„Estragon (agasat): Ce mai vrei?
Vladimir: Ai citit Biblia?
Estragon: Biblia...(Se gîndeşte.) Probabil că mi-am aruncat ochii prin ea.
Vladimir (mirat): La şcoala fără Dumnezeu?
Estragon: Habar n-am dacă era cu sau fără.
Vladimir: Pesemne că o confunzi cu Ocna.
Estragon: Se poate. Îmi amintesc hărţile Ţării Sfinte-în culori. Foarte frumoase. Marea Moartă era bleu-pal. Mi se făcea sete numai cînd mă uitam la ea. Şi-mi spuneam: acolo o să mergem să ne petrecem luna de miere. O să înotăm. O să fim fericiţi.
Vladimir: Ar fi trebuit să te faci poet.
Estragon: Am fost. (Gest spre zdrenţele lui.) Nu se vede? Tăcere.
Vladimir: Ce spuneam... Cum îţi merge cu piciorul? Estragon: Se umflă.
Vladimir: A, da, ştiu, povestea cu tîlharii. Ţi-aduci aminte?
Estragon: Nu.
Vladimir: Vrei să ţi-o povestesc?
Estragon: Nu.
Vladimir: Ca să ne treacă timpul. (Pauză.) Erau doi hoţi, răstigniţi o dată cu Mîntuitorul. Şi...
Estragon: Cu cine?
Vladimir: Cu Mîntuitorul. Doi hoţi. Se zice că unul a fost mîntuit, iar celălalt... (Caută contrariul lui mîntuit.)...afurisit.
Estragon: Mîntuit, de ce?
Vladimir: De iad.
Estragon: Mă duc. Nu se mişcă din loc."

Fantasticul simplităţii

Scrierile lui Dino Buzzati sunt impregnate de suprarealism, simbolism şi absurd

Prozator, poet şi pictor italian, de asemenea jurnalist la „Corriere della sera", Dino Buzzati este cunoscut pe plan mondial pentru cel mai renumit roman al său, „Il deserto dei Tartari" („Deşertul tătarilor"), operă datorită căreia a fost apropiat de existenţialism.

Născut în 1906 în San Pellegrino, Italia, într-un mediu burghez, Buzzati încearcă să calce pe urmele tatălui său şi se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Milano.

Se angajează însă, încă din timpul facultăţii, la 22 de ani, în redacţia publicaţiei milaneze „Corriere della Sera", unde va lucra până la sfârşitul vieţii îndeplinind, pe rând, funcţiile de corector, apoi reporter, corespondent special, eseist, editor şi critic de artă. Meseria de jurnalist i-a influenţat considerabil stilul literar, chiar şi în cazul scrierilor caracterizate de realism magic.

Autorul afirma că „impactul unei povestiri fantastice depinde de capacitatea ei de a exprima stări de fapt prin intermediul celor mai simpli şi practici termeni".

În paralel cu cariera de jurnalist, Buzzati a început să scrie literatură în anul 1933. A publicat cinci romane, piese de teatru şi radio, volume de povestiri şi poezie şi o carte pentru copii.

În aşteptarea sensului

Publicat în 1940, romanul „Deşertul tătarilor" spune povestea unui ofiţer, Giovanni Drogo, aflat în serviciul de pază a Fortăreţei Bastiani, situată undeva, într-un ţinut dezolant, la marginea unui deşert tătar.

Viaţa tânărului soldat s-a centrat pe lunga aşteptare a unui război măreţ, care să justifice o eventuală semnificaţie a existenţei sale şi a fortăreţei pe care o serveşte.

Tema centrală a romanului este nevoia umană de a descoperi sensului vieţii. Drogo ajunge la concluzia că şi-a irosit viaţa aşteptând gloria iluzorie şi că singurul lucru pe care l-a găsit, în urma aşteptării şi a speranţelor sale, este numai apropierea de camarazii săi, în aşteptarea lor comună, vigilentă şi în acelaşi timp inutilă. Romanul a fost ecranizat în 1976 într-un film de succes, realizat de regizorul italian Valerio Zurlini.