VIDEO Nobel pentru creatorul ţinutului Macondo

1982  Scriitorul sud-american Gabriel Garcia Márquez a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură după ce a cucerit lumea cu „Un veac de singurătate”. Autorul a fost recompensat pentru „romanele şi povestirile sale în care fantasticul şi realul se întrepătrund într-o lume exuberantă a imaginaţiei, reflectând viaţa şi conflictele unui întreg continent“.

„Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti". Cu aceste cuvinte, celebrul scriitor columbian îşi începe rememorarea dulce-amară a propriei vieţi. Este octogenar şi ameninţarea unei boli grave îl face să se întoarcă asupra poveştii propriei existenţe, încercând să şi-o explice. Scrie „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa" (2002), primul dintr-o serie de trei volume de memorii. Dar, cum este de aşteptat de la Márquez, realul se explică prin prisma fantasticului şi invers. Viaţa autorului se citeşte ca o operă de ficţiune. Iar înţelegerea romanelor sale se completează dacă descifrezi viaţa scriitorului.

Gabriel Garcia Márquez s-a născut la 6 martie 1928 în Aracataca, o aşezare mică, situată în regiunea tropicală din nordul Columbiei, între munţii de lângă Marea Caraibelor. Pentru plăsmuirea fabulosului ţinut Macondo din romanul „Un veac de singurătate", Márquez s-a inspirat din frumuseţea propriul ţinut natal.

La Aracataca, Gabo, cum îl numeau prietenii, a crescut alături de bunicul matern, un colonel pensionat. Imaginea bătrânului, fascinat de amintirea figurii legendare a lui Simón Bolivar (care va apărea în romanul „Generalul în labirintul său", publicat în 1989), i-a dominat copilăria. Poveştile spuse cu talent de bunic, un liberal convinsau avut o influenţă hotărâtoare nu numai asupra credinţelor şi a orientării politice ale lui Gabo, ci şi asupra imaginaţiei scriitorului de mai târziu.

Chemarea irevocabilă

Gabo a început să studieze Dreptul la Universitatea din Cartagena. Dar după numai doi ani a renunţat, spre disperarea părinţilor săi, urmân-
du-şi vocaţia de scriitor şi întreţinându-se din puţinii bani câştigaţi ca gazetar. La începutul volumului de amintiri, îl descoperim pe Márquez la vârsta de 23 de ani, un boem care are mereu la el un roman de Faulkner, mustrat la nesfârşit de mama sa pentru că şi-a abandonat studiile.

 Adevărata educaţie pe care tânărul Márquez o acceptă este cea din sutele de tomuri citite şi din mediul intelectual descoperit în redacţia ziarului „El Heraldo" din Baranquilla, publicaţie în paginile căreia semnează primele texte. Acest episod este reconstituit detaliat în biografia „Gabriel Garcia Márquez. O viaţă", de Gerald Martin, apărut şi în limba română în anul 2008.

Gazetar la „El heraldo"

În 1955, Márquez publica primul roman , „Frunze uscate", carte de care va rămâne foarte ataşat. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unei jumătăţi de oră, într-o singură încăpere, în care un colonel bătrân încearcă să înmormânteze un doctor francez. Prin caracterul său inovativ, această scriere narativă se detaşa în mod clar de tradiţia literară a ţării sale şi îl aducea pe tânărul scriitor în vizorul necruţător al criticilor. Însă Márquez pregătea cărţi mult mai spectaculoase. La celebrul roman „Un veac de singurătate", autorul a lucrat fără oprire mai bine de 18 luni.

Cartea este saga familiei Buendia, întemeietoarea aşezării fictive Macondo, prin succesiunea a şapte generaţii ce cunosc pe rând măreţia, decăderea, iubirea, bolile, moartea şi renaşterea până când, în cele din urmă, sunt înghiţite definitiv de negura timpului. Romanul a fost publicat pentru prima dată în 1967 şi a devenit foarte repede una dintre cărţile cel mai bine vândute din întreaga literatură sud-americană. I-a adus lui Márquez un succes răsunător şi nominalizarea la Premiul Nobel pentru Literatură, cartea fiind  tradusă imediat în 27 de limbi.

Înainte de 1982, anul în care cîştiga Premiul Nobel, scriitorul a mai scris două romane de succes: „Toamna patriarhului" (1975), povestea vieţii unui dictator etern, şi „Cronica unei morţi anunţate" (1981). Au urmat „Dragostea în vremea holerei" (1985), „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa" (2002) şi „Povestea târfelor mele triste" (2004). 

Prieten şi duşman al lui Mario Vargas Llosa

În 1976, la premiera unui film din Mexico City, romancierul columbian s-a trezit cu un pumn din partea unui prieten de altădată, cunoscutul romancier peruvian Mario Vargas Llosa. Vreme de trei decenii, cei doi scriitori au ţinut sub tăcere motivul acestui gest care a făcut ocolul lumii, cu atât mai mult cu cât Márquez este naşul lui Gabriel, al doilea fiu al lui Llosa. Potrivit apropiaţiilor celor doi scriitori, gestul ar fi fost, pe de o parte, rezultatul diferenţei de opţiune politică.

Prozatorul columbian, fidel adept al stângii, a fost în relaţii apropiate cu liderul cubanez Fidel Castro. Llosa, admirator al lui Margaret Thatcher şi critic acerb al lui Castro, a ales zona de drepta, poziţie din care a şi candidat la preşedinţia statului Peru în 1990. Pe de altă parte,  se spune că, pe vremea când atât Márquez, cât şi Llosa, locuiau, împreună cu familiile, la Barcelona, scriitorul peruvian şi-a părăsit soţia pentru o altă femeie. Iar Patricia, soţia abandonată, a căutat alinare la familia Márquez, care ar fi sfătuit-o să divorţeze. De aici, spun unii apropiaţi, gestul violent al lui Llosa, petrecut după împăcarea cu soţia. Cert este că adevăratele motive n-au fost clarificate în public niciodată, ele rămânând învăluite în mister.

Rodrigo Moya, un prieten de-ai lui Márquez, a ascuns vreme de treizeci de ani fotografiile de la incidentul din 1967, care-l arătau pe scriitor cu ochiul învineţit. În 2007, când cei doi erau pe calea împăcării, Moya a sugerat într-o declaraţie pentru „The Times" că în spatele conflictului s-ar putea ascunde „o trădare mai mare".

Prieten cu Fidel Castro

Márquez s-a folosit adesea de celebritate pentru a acţiona în calitate de negociator politic, fiind cunoscut pentru orientarea sa de stânga. Este un prieten apropiat al liderului cubanez Fidel Castro, ceea ce i-a adus numeroase critici.

Sufletul ascuns al lucrurilor

(fragment din „Un veac de singurătate")

„Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată când tatăl său îl dusese să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case de lut şi trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de nouă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi, trebuia să le arăţi cu degetul.

În toţi anii, în luna martie, o mică şatră de ţigani zdrenţăroşi îşi întindea cortul în apropierea satului şi, în larma fluierelor şi tamburinelor, făcea cunoscute noile invenţii. Începuseră prin a aduce magnetul. Un ţigan voinic, cu barbă stufoasă şi cu mâini de vrăbioi, care răspundea la numele Melchiade, făcuse în public o demonstraţie grandioasă despre ceea ce numea a opta minune a înţelepţilor alchimişti din Macedonia. Trecu din casă în casă, trăgând după sine doi drugi de metal şi toată lumea fu cuprinsă de groază văzând cum căldările, sobele, cleştii şi spirtierele cădeau singure de pe locurile unde se aflau, cum crapă lemnăriile din cauza cuielor şi şuruburilor care încercau cu disperare să se smulgă din ele, ba chiar obiectele pierdute de multă vreme apăreau acolo unde fuseseră căutate mai mult şi se târau într-o debandadă turbulentă după drugii de fier magici ai lui Melchiade. «Lucrurile au şi ele viaţă, proclama ţiganul cu un accent gutural; totul este să le trezeşti sufletul.»" (traducere în română de Mihnea Gheorghiu)

"Dacă Dumnezeu nu s-ar fi odihnit duminică, ar fi avut timp să finiseze lumea."

Gabriel Garcia Márquez
 scriitor