Nobel pentru scriitorul socialist

Anatole France (1844-1924), poet, romancier şi jurnalist, a fost considerat omul de litere ideal. Scriitorul francez laureat cu Nobelul pentru Literatură în 1921 a pledat pentru respectarea drepturilor omului, dintr-o poziţie de simpatizant al socialismului.

Născut la 16 aprilie 1844, la Paris, Jacques-Anatole-François Thibault a fost fiul unui vânzător de cărţi, care i-a transmis microbul lecturii şi pasiunea pentru literatura de anvergură. Ucenic în librăria tatălui său, băiatul a devenit fascinat de disciplinele umaniste. A absolvit Colegiul Stanislas din Paris, având o activitate literară încă din primii ani ai tinereţii.

A colaborat cu „Buletin du bouquiniste” şi la „Le Chasseur bibliographe”. Mai întâi şi-a exersat talentul scriind poeme de dragoste, după ce a trecut prin şocul primei relaţii. Îndrăgostit de actriţa Elise Devoyod, în 1865, France a cunoscut primele dezamăgiri, cauzate de o iubire neîmpărtăşită. Sub diferite pseudonime, a publicat mai târziu versuri, articole, pastişe, debutând editorial cu eseul „Alfred de Vigny”, în 1868.

Un an mai târziu l-a cunoscut pe editorul Lemerre, un sponsor darnic al poeţilor parnasieni, care i-a oferit postul de lector la editura pe care o deţinea. În 1870 a fost mobilizat în garda naţională.

Mult mai stăpân pe propria artă, scriitorul a renunţat la anonimat şi a publicat sub semnătura „Anatole France“ volumul de versuri „Poemes dores” („Poeme aurite”, 1873). A devenit bibliotecar la Senat, în 1876, iar în 1881 i-a fost publicat primul roman, „Le Crime de Sylvestre Bonnard” („Crima lui Silvestre Bonnard”), imediat premiat de Academia franceză.

În 1885 a devenit director al revistei „Les Lettres et les Arts” şi apoi cronicar al revistei „Le Temps” (1887), prilej cu care a elogiat activitatea scriitorului Emil Zola. În 1890 şi-a dat demisia din postul de bibliotecar la Senat. Tot în 1890 a publicat romanul „Thais”, iar în 1894 i-a apărut „Les Lys rouge” („Crinul roşu”). Deja cu o bogată experienţă literară în spate, Anatole France a fost ales membru al Academiei franceze.

Simpatizant comunist

Între 1895 şi 1898 a călătorit foarte mult, încercând să asimileze cultura mai multor ţări europene, printre care Italia, Belgia, Olanda, Germania, Grecia. Experienţele lui i-au oferit material brut, pe care l-a folosit în scrieri. A publicat mai mult.

Prin ciclul de romane „Histoire contemporaine” (Istorie contemporană), Anatole France a făcut o trecere lină de la ironie, scepticism şi senzualitate („Ulmul din parc”, 1897, „Manechinul de nuiele”, 1897, „Inelul de ametist”, 1899, „Domnul Bergeret la Paris”, 1901) la o angajare politică mai pregnantă, de nuanţă socialistă („Pe lespedea albă”, 1905, „Spre timpuri mai bune”, 1906).

Francezul Gustave Lanson, în „Histoire de la litterature française”, a spus despre Anatole France că a fost un amator de curiozităţi filozofice, un erudit, un bibliofil care s-a plimbat „de la alexandrinism la secolul XVIII, de la Tebaida la strada Saint-Jacques, de la Paris la Florenţa...”.

Criticul şi istoricul literar a remarcat că France începuse să zugrăvească moravurile politice ale Franţei, manifestând odată cu un ascuţit simţ al observaţiei, o nebănuită căldură, o iubire pasionată pentru raţiune şi dreptate.

Prieten cu „sărăcia”

Anatole France nu a refuzat funcţiile importante, nu a fugit de responsabilităţi, fiind un militant care a demascat abuzurile din societate şi membru al Comitetului Ligii pentru drepturile omului, în 1904.

S-a declarat adept al lui Jaures, împotriva capitalismului şi a bisericii, după ce în 1898, luase parte la afacerea Dreyfus, semnând o petiţie în favoarea lui Emile Zola. Ultimele romane (mai ales „Zeilor le este sete” – 1912 – evocare a Revoluţiei franceze din 1789 - după unii dintre critici, capodopera scriitorului) au pus punct unei cariere de „maratonist” literar. În 1921, lui Anatole France i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

În ultimii ani ai vieţii, scriitorul s-a alăturat Partidului Comunist Francez, pentru a-şi urma idealurile, într-un mod organizat. „Mulţumesc destinului că m-a făcut să mă nasc sărac. Sărăcia mi-a fost o prietenă binefăcătoare; m-a învăţat adevăratul preţ al bunurilor utile vieţii, pe care altfel nu l-aş fi cunoscut; scutindu-mă de apăsarea luxului, m-a consacrat artei şi frumuseţii”, spunea scriitorul. A murit pe 12 octombrie 1924, la Paris, beneficiind de funeralii naţionale.

Premiat pentru „graţie”

Juriul Academiei Suedeze, care i-a acordat în 1921 Premiul Nobel pentru Literatură, şi-a motivat decizia astfel: „ca o recunoaştere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin nobleţea stilului, o adâncă simpatie faţă de oameni, graţie şi un autentic temperament galic”.

Un maestru al descrierilor

„Acuzatul apăru escortat de jandarmi, dar cu toate membrele libere, aşa cum prescria legea. Era un om de vreo cincizeci de ani, slab, uscat, negricios, foarte pleşuv, tras la faţă, cu buze subţiri şi vinete, îmbrăcat după moda veche într-o haină de culoarea sângelui de bou.

Fără îndoială că din cauza febrei, ochii lui aveau luciul pietrelor scumpe, iar obrajii păreau lăcuiţi. Îşi încrucişă picioarele excesiv de slabe şi mâinile-i lungi, noduroase, strânse la piept, îl înconjurară cu totul. Se numea Marie-Adolphe Guillergues şi era învinuit de delapidare în aprovizionarea cu furaje a Republicii.

Actul de acuzare punea în seama sa fapte numeroase şi grave, din care însă nici una nu era absolut dovedită. Interogat, Guillergues negă majoritatea acuzaţiilor şi pe celelalte le explică în folosul său. Avea un fel de a vorbi precis şi rece, deosebit de abil şi lăsa impresia unui om cu care nu era de dorit să tratezi vreo afacere. Pentru orice avea răspunsul gata”. (fragment din romanul „Zeilor le e sete”, traducerea Virgil Bulat).

1921 este anul în care francezul Anatole France a primit Nobelul pentru Literatură

James Joyce: celebritate cu probleme

Irlandezul James Joyce (1882-1941) este autorul unor opere capitale, dar nu a intrat în tirul premiilor Academiei Suedeze. Poet şi dramaturg, romancier, scriitorul este cunoscut în principal pentru cărţile sale, „Oameni din Dublin” (povestiri, 1914), „Portret al artistului în tinereţe” (roman, 1916), „Ulise” (roman, 1922).

Născut la Dublin, în 1882, într-o familie catolică de prestigiu, Joyce a dobândit o educaţie aleasă. În şcoală era un elev eminent, strălucit şi avid de cunoaştere. În 1898 s-a înscris la Universitate, unde a învăţat franceză, germană, italiană şi norvegiană, apoi a publicat primele povestiri şi articole de critică literară, în revistele din Dublin.

Marile opere, respinse

În 1907 i-a apărut placheta de versuri „Muzică de cameră”. Joyce a fost influenţat de Ibsen, iar în 1908 a scris comedia psihologică „Exilaţii”, care a aşteptat, însă, 10 ani până să fie publicată. Autorul a întâmpinat rezistenţă din partea editorilor, la unele dintre operele sale importante.

Mai întâi, în 1909 i-au refuzat volumul de povestiri „Oameni din Dublin”, considerându-l subversiv, dar cartea a apărut, în final, în 1914.

După ce i s-a publicat, la New York, volumul autobiografic „Portret al artistului în tinereţe”, în 1916, a conceput romanul „Ulise”, pe care a încercat să-l scoată la lumina tiparului în 1921.

Editorii englezi s-au opus, considerând că lucrarea este „pornografică”. Volumul a apărut, totuşi, în 1922, cu numeroase greşeli tipografice, dar a avut un succes fulminant, fiind tradus în numeroase limbi.