Adevarul.ro

CITIŢI ŞI:
Timişoara: Herta Muller, câştigătoarea premiului Nobel: „După revoluţie, securiştii au continuat să fie plătiţi“

Filosofia existenţialistă, mişcarea franceză de stânga şi atitudinea anticonformistă din a doua jumătate a secolului XX ar fi de neconceput fără invocarea lui Jean-Paul Sartre, scriitorul şi filosoful despre care Roland Barthes spunea că reprezenta însăşi chintesenţa avangardei din perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial.

Jean-Paul Sartre s-a născut la Paris, oraş de care va rămâne ataşat întreaga viaţă. Pentru că îşi pierde tatăl la vârsta de un an, Jean-Paul este crescut de Anne-Marie Sartre, mama sa, şi de tatăl acesteia, Charles Schweitzer, un profesor de liceu care preda limba germană şi care îl învaţă pe nepotul său matematică şi literatură clasică.

Existenţialism timpuriu

Sartre devine pasionat de filosofie la începutul anilor `20. Se înscrie la elitista École Normale Superieure din Paris, unde îşi obţine doctoratul în filosofie. Este puternic influenţat de filosofia occidentală şi în special de Bergson, Hegel, Kant, Husserl şi Heidegger.

În aceeaşi perioadă, o întâlneşte pe Simone de Beauvoir, pe atunci studentă la Sorbona, cu care va forma un cuplu pe cât de celebru, pe atât de insolit. Prin stil de viaţă şi prin ideile propagate, cei doi au contestat locurile comune şi prejudecăţile stilului de viaţă existent, pe care îl considerau burghez şi decrepit.

După ce îşi termină studiile, Sartre este numit, în 1931, profesor de filosofie la un liceu din Le Havre. Un an mai târziu, primeşte o bursă de studii la Berlin. La întoarcere, ocupă diferite posturi de profesor în Lyon şi la Liceul Pasteur din Paris, până în 1939.

În această perioadă, Sartre publică primele sale lucrări, puţin remarcate, comparativ cu scrierile ulterioare. Dintre acestea – „L’imagination“ („Imaginaţia“, 1936), „Esquisse d’une théorie des émotions“ („Schiţă a unei teorii asupra emoţiilor“, 1939), două lucrări de interes mai degrabă psihologic.

Două dintre operele care i-au adus succesul instantaneu şi cu care Sartre este identificat şi astăzi, sunt romanul „La Nausée“ („Greaţa“, 1938) şi colecţia de povestiri „Le Mur“ („Zidul“, 1938). Cele două lucrări exprimă, într-un mod dramatic, temele existenţialiste timpurii ale sistemului filosofic sartrian - alienarea, asumarea responsabilităţii, salvarea prin artă.

În „Greaţa“, Roquetin, personajul principal, este lovit de revelaţia crudă a faptului că lucrurile înconjurătoare, de la cele mai banale detalii cotidiene până la evenimentele cele mai concrete, eşuează în a avea vreun impact real asupra existenţei sale. Personajul îşi descoperă astfel absoluta independenţă în relaţie cu fenomenele exterioare, care îi provoacă, prin „inofensivitatea“ lor, o greaţă continuă.

Activism politic

În 1939, Sartre este recrutat în Armata Franceză, unde ocupă un post de meteorologist. Capturat de trupele germane, petrece nouă luni ca prizonier de război. Pretextând o disfuncţionalitate cauzată de vederea slabă, Sartre este eliberat, în aprilie 1941. Din nou acasă, se întoarce la învăţământ, predând în diferitele licee din Paris.

Perioada de după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial este cea mai efervescentă din punct de vedere al activismului politic. Împreună cu Simone de Beauvoir, Sartre iniţiază grupul „Socialisme et Liberté“, care se dizolvă, în scurt timp, filosoful hotărându-se să se dedice exclusiv scrisului. Publică „L’Être et le néant“ („Fiinţa şi neantul“, 1943), „Les Mouches“ („Muştele“, 1943) şi „Huis-clos“ („Cu uşile închise“,1944).

La sfârşitul războiului, Sartre înfiinţează „Les Temps Modernes“ („Timpuri moderne“), o revistă literară şi politică lunară. Acolo, Sartre îşi va exprima credinţa în socialism, condamnarea epurărilor lui Stalin, blamarea războiului francezo-algerian şi a poziţiei colonialiste a ţării sale şi va adopta o poziţie fermă împotriva războiului din Vietnam. Sartre a fost o figură centrală în revoltele studenţeşti din mai `68 şi a devenit o emblemă a spiritului contestatar al tineretului francez.

Refuz asumat

Este ironic că Sartre era desemnat câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură în acelaşi an în care apărea romanul „Les Mots“ („Cuvintele“, 1964), în care scriitorul concludea că literatura reprezenta un substitut burghez pentru acţiunea directă.

Cu două săptămâni înaintea anunţării premiului, Sartre trimisese o scrisoare Institutului Nobel în care cerea juriului să îl elimine de pe lista nominalizaţilor. Scrisoarea a rămas nedeschisă însă. La 23 octombrie 1964, „Le Figaro“ publica o declaraţie a lui Sartre în care acesta afirma că nu dorea să fie „transformat“ de un astfel de premiu sau să ia parte la disputa dintre civilizaţia occidentală şi cea orientală.

Dispreţul pentru premii

Înainte de a refuza Premiul Nobel pentru Literatură, scriitorul şi filosoful Jean-Paul Sartre refuzase deja, în 1945, distincţia „Légion d’honneur“, un ordin stabilit de Napoleon Bonaparte, devenit cea mai înaltă decoraţie a Franţei.

Fiinţa umană este condamnată să fie liberă; pentru că, odată aruncată în lume, ea este responsabilă pentru absolut toate lucrurile pe care le face.
Jean-Paul Sartre
filosof

Cheia romanului „Greaţa“

„Sub peniţa mea se naşte cuvântul Absurd; adineauri în grădină nu-l găsisem, dar nici nu-l căutasem, n-aveam nevoie de el; gândeam fără cuvinte, despre lucruri cu lucruri. Absurdul nu era o idee în mintea mea, nici suflul unei voci, era şarpele lung, mort la picioarele mele, şarpele acela de lemn. Şarpe, sau unghie, sau rădăcină, sau gheară de uliu, n-are importanţă. Şi, fără să formulez ceva sigur, înţelegeam că găsisem cheia Existenţei, cheia Greţei, a propriei mele vieţi.

De fapt, tot ce am putut înţelege pe urmă se reduce la acest absurd fundamental. Absurd: încă un cuvânt; mă lupt cu vorbele; acolo atingeam lucrul. Dar aş vrea să stabilesc aici caracterul absolut al acestei absurdităţi. Un gest, un eveniment în lumea mică şi pestriţă a oamenilor nu e decât relativ absurd: în raport cu împrejurările care-l însoţesc.

Divagaţiile unui nebun, de exemplu, sunt absurde în raport cu situaţia în care el se află, dar nu în raport cu delirul lui. Dar eu, adineauri, făcusem experienţa absolutului; absolutul era absurdul. Nu exista nimic în raport cu care rădăcina aceea să nu fi fost absurdă. Ah! Cum aş putea explica prin cuvinte?

Absurdă: în raport cu pietrişul, cu tufele de iarbă galbenă, cu noroiul uscat, cu copacul, cu cerul, cu băncile verzi. Absurda; ireductibilă; nimic -  nici chiar un delir profund şi secret al naturii - n-o poate explica“.

Fragment din „Greaţa“, traducere de Marius Robescu

André Malraux, eseistul care şi-a criticat ţara

André Malraux a fost un combatant pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului Foto: Guliver Getty Images

Ca şi în cazul lui Jean-Paul Sartre, André Malraux s-a afirmat atât prin scrierile sale, cât şi prin activismul politic. Împărtăşea adeziunea filosofului existenţialist pentru mişcările de stânga. A sprijinit acţiunea republicanilor spanioli în războiul civil din Spania, a militat pentru independenţa Indochinei şi a fost activ, în timpul anilor `30, pe frontul anti-fascist francez.

Eseistul şi romancierul francez s-a născut la 3 noiembrie 1901 în Paris. La fel ca şi Sartre, este crescut de către mama sa, tatăl fiind absent, ulterior, luându-şi viaţa.

Prima tinereţe îi este marcată de o vizită legendară în Cambodgia, alături de soţia sa, unde este arestat de către autorităţile coloniale franceze, acuzat de a fi sustras basoreliefuri dintr-un templu local. Malraux a folosit ulterior episodul în cel de-al doilea roman al său, „La Voie Royale“ („Calea Regală“, 1930).

Scriitorul devine extrem de critic la adresa atitudinii colonialiste a Franţei, din nou, la fel ca şi Sartre. În 1925, fondează o publicaţie intitulată „Indochina in Chains“ („Indochina în lanţuri“), în care apără interesele acestei ţări.

Literatură implicată

La întoarcerea în Franţa, Malraux publică romanul „Les Conquérants“ („Cuceritorii“, 1928). Cel de-al treilea roman - „La Condition humaine“ („Condiţia umană“, 1933) - în care descrie revoluţia comunistă eşuată din Shanghai din anul 1927, cu un pronunţat accent părtinitor pentru comunişti, îi aduce premiul Goncourt în 1933.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Malraux se alătură armatei franceze unde primeşte Médaille de la Résistance („Medalia Rezistenţei“). În timpul războiului, lucrează la un roman amplu bazat pe povestea biblică a lui Iacob. Manuscrisul a fost distrus de Gestapo, în 1944. Singura parte care a supravieţuit, intitulată „Les Noyers de l’Altenburg“ („Alunii din Altenburg“) a fost publicată după război. Totuşi, Malraux nu avea să mai scrie niciodată un alt roman.

După război, Malraux a funcţionat ca ministru al informaţiilor şi apoi ca ministru al culturii, luând numeroase măsuri pentru ocrotirea culturii franceză. A publicat de asemenea scrieri despre artă, cum ar fi „La Psychologie de l’Art“ („Psihologia artei“, 1947-1949).