Un Nobel pentru fardarea realităţii

Academia Suedeză decernează premiul pentru literatură scriitorului german Paul von Heyse. După Mommsen, Heyse a fost, la 80 de ani, cel mai în vârstă scriitor distins cu Premiul Academiei Suedeze.

Paul Johann Ludwig von Heyse a primit Premiul Nobel pentru literatură „ca omagiu pentru desăvârşita sa artă, pătrunsă de concepţia idealistă, realizată pe parcursul unei lungi şi importante activităţi ca poet liric, scriitor dramatic, romancier şi autor al unor nuvele de renume mondial”.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Heyse devenise liderul de opinie al scriitorilor din München, care refuzau abordarea realistă a existenţei. Se născuse în 1830 la Berlin.

Era fiul filologului Karl Ludwig Heyse şi al Juliei Saaling, care aparţinea unei renumite familii evreieşti de bijutieri. Casa părinţilor lui era deschisă artiştilor şi scriitorilor berlinezi ai epocii.

După studii la universităţile din Berlin şi Bonn, în timpul cărora şi-a descoperit interesul pentru literatura şi filologia clasice şi a cunoscut o seamă de personaje ale căror nume au rămas în istoria culturii – Jacob Burckhardt, Theodor Fontane, Adolph Menzel –, călătoreşte în Italia.

Este interesat acolo de manuscrisele vechi, dar şi de poezia italiană al cărei traducător în limba germană a devenit.

Libertate individuală şi simţ etic

Ideea de a preda limbile clasice nu a fost pusă în practică. La întoarcerea din Italia, regele Bavariei, Maximillian al II-lea, îl numeşte poetul curţii, oferindu-i  o sumă anuală consistentă. Se hotărăşte să se dedice exclusiv literaturii. Publicase până atunci mai multe scrieri.

Primul poem, dedicat mişcărilor de la 1848, apăruse chiar în anul revoluţiilor europene. În 1850, i se publicaseră prima povestire şi prima tragedie în versuri, „Francesca da Rimini”.

Vor urma, de-a lungul anilor, şase romane, 120 de nuvele, 60 de drame.  În romane accentul cădea pe principiile etice, cu o aplecare către natură şi libertatea individuală, opuse dogmatismului religios, ca în „Kinder der Welt” sau „Im Paradiese”. Stilul este cel al clasicismului german, opus, aproape doctrinar, ca în „Merlin”, naturalismului nou apărut.

Piesele cele mai apreciate ale creaţiei sale sunt nuvelele, dintre care posteritatea a reţinut „L’Arrabiata”. Aceeaşi pledoarie pentru libertatea individului, supusă însă spiritualităţii şi simţului etic le străbate, chiar dacă forţa personajelor vine din ceea ce autorul numea „concordanţa cu tine însuţi”.

Şi în acest gen literar îşi expune ideile estetice. Piesele sale de teatru au fost puse rar în scenă. Le lipseşte teatralitatea şi forţa.

Teoria şoimului

În calitate de coeditor al colecţiei în 24 de volume „Nuvela germană”, scrie introducerea la primul volum în care elaborează „teoria şoimului”. Nuvela trebuie să aibă, consideră Heyse, simplitate şi claritate în subiect şi formă, un conflict gradual cu un punct culminant, care ar trebui reprezentat printr-un simbol, ca la Boccacio.

Desigur, stilul şi ideile lui Paul von Heyse răspundeau sistemului estetic al Academiei Suedeze şi mai ales al echipei conduse de Wirsen.

Redarea naturii prin prisma spiritualităţii excludea şi pentru autorul german, şi pentru juriul suedez abstractizarea sau simbolizarea, dar, mai ales, „orice fotografiere naturalistă a realităţii inferioare, urâte”, aşa cum este menţionat în argumentul comitetului Nobel, care îl consideră „cel mai mare artist de la Goethe încoace”.

Paul von Heyse se stingea, la doi ani după primirea Nobelului, în urma unei pneumonii. În acelaşi an cu Premiul Nobel fusese numit şi cetăţean de onoare al oraşului München.

Critica literară îşi îndrepta însă atenţia, la sfârşitul primului deceniu al secolului XX, către scriitori ca Ibsen sau Zola. Opera lui interesează astăzi numai ca expresie al gustului literar al timpului său.

Un scriitor prolific

Membru al Societăţii poeţilor „Tunnel uber der Spree” şi al Societăţii literare „Krokodil” din München, Paul von Heyse a însemnat pentru Germania celei de a doua jumătăţi a secolului XIX unul dintre cei mai proeminenţi scriitori.

Unii dintre contemporanii săi susţineau chiar că perioada ar trebui numită „Epoca lui Heyse”. Este adevărat, existau şi voci care îi reproşau lipsa de realism, iar romanele sale au fost considerate uneori „compromisuri cu societatea pe care păreau că o atacă”.

Francesca de Rimini, 1850
Cartea cântecelor spaniole, 1852
Nuvele, 1855
Sabinele, 1859
Ludovic Bavarezul, 1862
Andrea Delfin, 1862
Nuvele inedite, 1864
Poezii, 1872
Copiii luminii, 1873
Lucrul în sine, 1879
Versuri din Italia, 1889
Cartea prieteniei, 1883
Merlin, 1892
Melusine, 1895
Victoria Regia, 1906
Impotriva cursului
Naşterea zeiţei, 1909
Ultimele nuvele, 1914

„Andrea Delfin“ (fragment)

„... Când ieşi în aer liber, Andrea răsuflă adânc, îşi ridică îndrăzneţ capul şi îşi reluă ţinuta hotărâtă. Afară, în faţa portalului care se deschidea în Piazetta văzu o grămadă de lume stând înghesuită, adâncită în citirea unui mare afiş prins pe una din coloane.

Se duse şi el acolo şi citi că luminatul Consiliu al celor zece, cu înalta aprobare a dogelui, făgăduia celui care va putea da informaţii despre ucigaşul lui Venier o răsplată de o mie de ţechini şi graţierea vreunui exilat sau condamnat.

Poporul se scurgea încoace şi încolo în faţa coloanei, doar câteva feţe pânditoare răsăreau stăruitor pe sub arcade, supraveghind mutrele celor ce citeau. Nici Andrea nu le scăpă.

Dar, cu indiferenţa unui străin pe care acestea nu-l priveau deloc, după ce citi în treacăt foaia, făcu loc altor curioşi şi se urcă liniştit lângă marele canal, într-o gondolă care avea să-l ducă la palatul ambasadorului austriac.“

Paul von Heyse Traducerea: Elena Davidescu


Politica locului apropiat

În primii nouă ani, Premiul Nobel pentru literatură a mers către Franţa, Germania, Suedia şi Anglia. S-ar părea că membrii Comitetului Nobel nu erau dispuşi încă să ia în consideraţie şi zone literare mai puţin familiare.

Una dintre personalităţile epocii, pe tărâm literar, dar şi social şi politic, venea din America Latină. Este cunoscut, ca poet, sub numele Ruben Dario. Se numea, de fapt, Felix Ruben Garcia Sermiento şi se născuse în 1867, la Metapa.

La sfârşitul secolului XIX iniţiase mişcarea literară hispano-americană numită Modernism. Distanţa geografică conta mai puţin, autorul trăind, practic, din 1904 în Europa, ca diplomat la Paris, şi apoi la Madrid. Bun cunoscător al poeziei franceze, a fost primul care a adus un suflu nou creaţiei de tradiţie castiliană.

Primul volum de versuri, “Abrojos” (Amărăciuni), i-a apărut în 1887. Şi-a încercat forţele şi în teatru, dar singura lui piesă, care a avut un oarecare succes în epocă, s-a pierdut. În 1888 apare cartea “Azul”, considerată începutul mişcării Modernismului, căreia criticul literar spaniol Juan Valera îi face o excelentă cronică.

Cele două cărţi care-l consacră definitiv, “Los rarors” (Cei deosebiţi) şi “Prosas profanas y otros poemas” (Proze profane şi alte poeme), apar în 1896.

Ajuns în Europa ca diplomat, va publica un volum de cronici literare privind arta spaniolă în 1901, an în care va apărea la Paris traducerea “Prozelor profane”. Poezia lui cucereşte mediile literare noi.

Desigur, influenţa poeziei parnasiene, a simbolismului nu este cea mai bună recomandare pentru Comitetul Nobel. Şi nici o admiraţie declarată pentru creaţia unor scriitori ca Edgar Alan Poe, Paul Verlaine sau Lautremont.

Ambele contraziceau frumosul echilibru al esteticii clasice, abordând laturi ale existenţei sau ale sufletului omenesc întunecate, lipsite de frumuseţea nobilelor idealuri. Cartea sa din 1905, “Cantos de vida y esperanza”, este prea intimistă, iar latura civică nu tocmai luminoasă.

Considerat părintele poeziei moderne spaniole şi sud-americane, Ruben Dario se alătură celorlalţi mari creatori din domeniul literaturii consideraţi inacceptabili de către Comitetul Nobel, în primul deceniu al existenţei sale.