Nicolae Manolescu: „Nu mai pot să mă opresc din scris“

Astăzi, la Târgul Gaudeamus, va fi lansată, la ora 14.00, „Istoria critică a literaturii române“. Nicolae Manolescu lucrează la această carte de 25 de ani. „Istoria…“ lui Manolescu a fost una dintre cele mai aşteptate apariţii ale ultimilor ani. Criticul ne-a declarat că pregăteşte o nouă carte de memorialistică, „Scrisul şi cititul“.

Adevărul: Aţi spus odată că un om are o viaţă, dar, dacă citeşte o carte, are două, dacă citeşte trei, are trei, şi aşa mai departe. Ce v-a determinat să faceţi această afirmaţie?

Nicolae Manolescu: La originea ideii ăsteia stă o observaţie pe care o face, dacă nu mă înşel, Garabet Ibrăileanu, care spune, într-un articol al lui, că niciun personaj real, nicio persoană reală pe care o cunoaştem - nici mama, nici tata, nici iubitele, nici prietenii - nu au în mintea noastră pregnanţa pe care o au personajele de roman.

Îl întâlneşti pe Ilie Moromete sau o întâlneşti pe Madame Bovary, care au o mulţime de particularităţi pe care le afli citind cartea şi ştii despre ele atâtea lucruri, pe care n-o să le afli niciodată despre niciunul dintre apropiaţii tăi. Şi atunci mi-am spus: este extraordinar!

Dacă citesc, am astfel acces la o lume, la nişte persoane, la o psihologie, la un comportament, la o biografie. Iar dacă nu citesc, mă mărginesc cu ce pot să aflu despre unul sau altul stând de vorbă. Or noi, oamenii, suntem impenetrabili unii faţă de alţii. Pe când doamnei Bovary îi cunosc toate amorurile, toate slăbiciunile. Lui Ilie Moromete, toate simpatiile şi antipatiile.

„Istoria critică a literaturii române” pe care o lansaţi astăzi e adusă până în prezent?

Până la anul 2000. Dar nu există scriitorii care au debutat după Revoluţie, decât cu mici excepţii – e vorba de cei întârziaţi. Patapievici, de pildă, sau Ioan Es. Pop. Pe cei care au debutat după şi mai ales în jurul lui 2000 nu i-am prins, pentru că, dacă ai o agrafă şi prinzi foaia, trebuie să fie foaia întreagă.

Dar dacă foaia e făcută din tot felul de bucăţele, nu ai cum s-o prinzi cu o agrafă. Mi-am zis că, la o ediţie a doua, peste un an sau doi, deja lucrurile se vor mai aşeza. Deja au început să fie patru-cinci nume în proză, patru-cinci nume în poezie, în eseistică, în teatru… Şi atunci se poate face un capitol pentru aceste nume.

Cine nu se află în „Istoria critică a literaturii” nu există din punct de vedere literar?

Din punctul meu de vedere, aceştia nu mai reprezintă interes decât pentru specialişti. Şi eu spun că o istorie, nu un dicţionar. De obicei, din motive practice, mai mult decât teoretice, istoriile literare dublează dicţionarele. Noi nu aveam dicţionare, dar de ceva vreme au început să apară. Prin urmare, autorii istoriilor sunt preocupaţi acum numai de scriitorii pe care-i cred utili, valoroşi.

A existat, din partea publicului, o presiune asupra dumneavoastră să daţi “Istoria”. Aţi resimţit-o?

Eu, nu. Dar editorul, da. Călin Vlasie, editorul m-a scos dintr-un mare impas, eu dorind iniţial să public “Istoria critică” volum cu volum. Dar mă blocam tot timpul la câte ceva: la Eminescu, de pildă, m-am blocat. Şi Vlasie a venit cu o propunere foarte simplă: să facem un contract pe cinci ani şi să public totul într-un volum.

Rezultatul a fost că am început să mă plimb ca un cursor. Dacă mă blocam pe un autor, mă întorceam la interbelici, pe urmă reveneam la contemporani, pe urmă iar am dat peste Eminescu şi am zis: gata, îi vin de hac! Şi am terminat şi cu el. Bine, dar nu făcusem Slavici. Aşa că m-am întors la Slavici. Şi tot plimbându-mă aşa, am ieşit din încurcătură. Plus că, plecat fiind de doi ani din ţară, eram obligat să-mi adun cărţi. Mă trezeam, de pildă, la un autor, că nu aveam decât un singur volum la mine.

Cum a fost cu “Bunavestire”. Şi nu puteam să scriu fără să citesc. Şi l-am lăsat deoparte pe Breban şi m-am ocupat de Buzura. Pe urmă, când am revenit în ţară, am recuperat cărţile şi iar m-am întors la Breban. Şi tot aşa, până i-am spus lui Vlasie că la 1 mai îi predau “Istoria”. Deci nu am simţit nicio presiune. Când lucrezi 25 de ani la o carte, nu mai resimţi nicio presiune.

Care ar fi scriitorul român contemporan cu cele mai mari şanse la Premiul Nobel?

Din păcate, nu mai putem vorbi decât despre cei în viaţă. La urma urmelor, Wladyslaw Reymont a luat Premiul Nobel cu “Ţăranii”, un roman care nu se compară cu “Ion” al lui Rebreanu, pe care nu l-a băgat nimeni în seamă şi care era tradus în franceză. Dintre contemporani, noi avem un mare dezavantaj: toţi scriitorii noştri în vogă sunt poeţi. Or, Premii Nobel pentru poezie s-au dat, dar foarte puţine.

Eu cred, de pildă, că Mircea Cărtărescu este un nobelizabil, fără discuţie. E tradus peste tot, cunoscut, a avut în Suedia un succes imens. Iar, dintre romancierii contemporani, dacă ar avea puţin mai mult discernământ, ar putea fi Breban unul dintre premiaţi, că are o forţă teribilă, o “mână grea”. Un scriitor care nu are talentul lui Breban, şi poate nici originalitatea lui, dar care prezintă cel mai bun document pentru România anilor din comunism, este Buzura. Şi el e un nobelizabil.

Critica literară avea înainte o forţă extraordinară. O mai are şi acum?

Avea, dar nu era o forţă normală. Nu făceam numai critică. Scriam eu despre nişte cărţi, dar toată lumea voia să ştie, de fapt, mai multe despre cine era autorul respectiv – critică sau nu critică el regimul? Lucru care nu avea nicio legătură cu literatura. Acum critica se axează exclusiv pe literatură. A pierdut într-un fel şi literatura, intrând în normalitate. Pentru că, să ne-nţelegem: asta e literatura - cum e acum. Treaba mea e să scriu despre cărţi, nu despre societatea românească.

Aţi pus punct după “Istoria critică” sau urmează virgulă şi o altă carte?

După ce am terminat “Istoria”, mi-au rămas doar vreo două articole de scris pe săptămână şi mi-am zis: eu acum ce fac? Nu mai scriu nimic? Şi m-am apucat să scriu o carte – are deja vreo două sute de pagini –, o carte de memorialistică, continuarea la “Cititul şi scrisul”. Se cheamă “Scrisul şi cititul.” Şi care vine cu acţiunea până în prezent. Am ajuns să cred că sunt şi eu vreun grafoman, dacă nu mă pot opri din scris. Deci e virgulă, ce să mai vorbim!